Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gabriel García Márquez. Călătorie spre obârşie

        Dasso Saldívar

Prezentare şi traducere de Tudora Şandru Mehedinţi


„Dacă aş fi citit înainte Călătorie spre obârşie, nu mi-aş mai fi scris memoriile.” Este mărturisirea lui Gabriel García Márquez după ce a citit cartea „în trei zile, fără să o pot lăsa din mână”. Este vorba de monumentala biografie a celebrului Premiu Nobel columbian realizată de compatriotul său, scriitorul Dasso Saldívar. Este, neîndoios, reconstituirea cea mai documentată, completă, riguroasă şi totodată fascinantă a vieţii creatorului de geniu care a scris Un veac de singurătate.
Publicată la Madrid, la Editura Alfaguara, în 1997 (într-un tiraj de peste cincizeci de mii de exemplare), cartea a avut imediat un amplu ecou în Spania şi pe plan internaţional: a cunoscut mai multe ediţii, ultima fiind cea apărută în 2014 la Editura Planeta, şi a fost tradusă în zece limbi − engleză, franceză, germană, portugheză, greacă, polonă, olandeză, coreeană, chineză şi mandarină (cele două limbi majoritare din China, unde a fost publicată în o sută de mii de exemplare şi distinsă cu Premiul Naţional de Excelenţă pentru Literatură Străină, acordat de Ministerul Culturii).
Pentru a crea o operă biografică de asemenea anvergură, Dasso Saldívar a lucrat vreme de 20 de ani, vizitând locurile esenţiale din viaţa lui García Márquez; a realizat sute de interviuri cu familia, rudele, prietenii, colegii şi criticii scriitorului – dintre acestea, două cu autorul însuşi – şi a consultat arhive din mai multe ţări, pentru a putea răspunde la cele două întrebări majore: cine a fost omul care a scris Un veac de singurătate şi care este realitatea istorică, socială, culturală şi personală care a dat naştere faimosului roman.
Oferim un fragment din această biografie, în curs de apariţie la Editura Rao, unde se relatează circumstanţele în care a apărut Un veac de singurătate şi modul în care a fost receptat în America Latină.


*


Deşi cu două luni înainte scriitorul din Aracataca mărturisise că „a scrie cărţi e o profesie sinucigaşă”, în realitate nu fusese niciodată atât de sigur pe o carte a sa ca acum: în străfundul fiinţei ştia foarte bine că realizase „capodopera” pe care îi făgăduise lui Mercedes că o va scrie la patruzeci de ani, pe când zburau, proaspăt căsătoriţi, de la Barranquilla la Caracas. Şi o ştia nu numai din proprie convingere şi de la prietenii care îl citiseră, ci şi din rumoarea continentală care începuse să se stârnească în jurul romanului, o rumoare care pornise de la comentariile ziariştilor şi de la publicarea în avans a unor fragmente. Vocea cea mai autorizată şi cea mai entuziastă fusese aceea a lui Carlos Fuentes care, în iunie 1966, a primit la Paris primele trei capitole din Un veac de singurătate şi a scris la sfârşitul lunii, pentru suplimentul Cultura în Mexic al ziarului Siempre!1, un comentariu plin de elogii privitor la romanul prietenului său, pe care îl aştepta din momentul când, lungiţi pe gazonul casei lui din San Ángel Inn, îl îndemnase să-l scrie. Imediat, Fuentes i-a dat primele optzeci de pagini lui Julio Cortázar, care le-a citit cu acelaşi entuziasm, şi apoi i-a trimis capitolul al doilea criticului uruguayan Emir Rodríguez Monegal ca să-l publice în primul număr din august al revistei sale Mundo Nuevo. Însă cel dintâi fragment publicat în premieră s-a datorat prietenilor de la El Espectador din Bogotá, la 1 mai, cărora fostul reporter le-a dus personal, ca un gest special şi exclusiv, primul capitol în martie, când a asistat la Bogotá la premiera filmului său Timp pentru a muri. Au urmat apoi alte fragmente: cel din revista Amaru din Lima, în ianuarie 1967, şi cel din revista Eco din Bogotá, în februarie acelaşi an2.
Astfel că García Márquez avea referinţe suficiente, începând cu cele de la prietenii din Barranquilla, pentru a fi mai mult decât sigur pe romanul lui. Nu era însă prea sigur că manuscrisul va ajunge în sfârşit la Buenos Aires, căci pe atunci poşta din Macondo, chiar dacă era par avion, părea că merge cu poştalionul. Aşa încât a profitat de bunele oficii de ştafetă ale prietenului Álvaro Mutis pentru a se asigura că originalul va ajunge la destinaţie. Poetul din Coello lucra de un an ca director pentru America Latină la 20th Century Fox, fiind într-un veşnic du-te vino dintr-o parte în alta şi, într-o călătorie pe care a făcut-o la Buenos Aires, la jumătatea lui octombrie 1966, García Márquez l-a rugat să-i ducă romanul pentru cazul că s-ar fi pierdut cu avionul. Când Mutis a ajuns, l-a sunat pe Paco Porrúa şi i-a spus: „Ţi-am adus originalul romanului Un veac de singurătate”, şi acesta i-a răspuns: „Măi să fie, eu l-am şi primit şi e genial, nu ştiu ce părere ai tu”. Mutis mărturiseşte: „Eu nu-l citisem, şi i-am zis să vină la Hotel Plaza. A venit şi mi-a spus: Ascultă, îţi dai seama că e o capodoperă? E ceva clasic, o operă perfectă. Îşi notase două sau trei presupuse cazuri de lipsă de continuitate, pentru a folosi un limbaj cinematografic, dar eu n-am fost de acord cu el şi cred că n-avea dreptate. Însă am vorbit îndelung despre roman şi amândoi am fost de părere că avea să fie ceva colosal”.
Întâlnirea cu Álvaro Mutis a fost o referinţă hotărâtoare pentru editor, fiindcă s-a văzut confirmat de cineva care cunoştea la perfecţie viaţa şi opera lui García Márquez. Atunci, Paco Porrúa a ajuns să-i contagieze cu entuziasmul său pe toţi cei de la Suramericana şi, mai apoi, pe prietenii săi din domeniul criticii şi presei din Buenos Aires. Acesta a fost alt mare merit al său ca editor al romanului Un veac de singurătate: cel de a fi ştiut să creeze, ca şi pentru Şotron al lui Julio Cortázar şi pentru atâtea alte cărţi memorabile, atmosfera de interes şi expectativă propice pentru ca romanul să vadă lumina tiparului la 30 mai 1967, bucurându-se de consacrare aproape la nivelul mulţimii.
Aproape. Mulţimea va începe să vină când autorul a sosit la Buenos Aires, după două luni şi jumătate, pentru a asista la lansarea cărţii lui şi totodată pentru a face parte din juriul concursului de roman Primera Plana Sudamericana.
În marea lui dorinţă de a organiza o lansare spectaculoasă, Paco Porrúa stârnise entuziasmul prietenului său Tomás Eloy Martinez, redactorul-şef al săptămânalului Primera Plana, şi acesta i-a propus să-i dedice autorului un reportaj exclusiv şi prima pagină în culori, o concesie excepţională din partea celui dintâi săptămânal argentinian pentru un scriitor remarcabil, dar puţin cunoscut până în acel moment. Atunci revista l-a trimis în Mexic pe secretarul ei de redacţie, Ernesto Schóo, care s-a întors la începutul lui iunie cu un amplu reportaj în care relata cum trăia şi scria autorul romanului Un veac de singurătate, cine era familia lui, unde şi cum crescuse, care i-a fost traiectoria literară şi jurnalistică, cine erau prietenii lui şi ce proiecte imediate avea. Reporterul l-a găsit exultant, aproape glumeţ, cu un umor năvalnic, împărţind prin oraş zâmbete şi îmbrăţişări la prietenii şi cunoscuţii pe care îi neglijase vreme de doi ani. De când terminase romanul, în septembrie anul trecut, îşi reluase viaţa ieşind în oraş, respirând un aer nou, şi era conştient că asistă de pe acum la începutul legendei împărăţiei sale, însă nu putea bănui marea fervoare de la Buenos Aires.
Reportajul şi prima pagină din Primera Plana fuseseră programate să apară înainte de jumătatea lui iunie, când Un veac de singurătate se va afla în librării de o săptămână, dar chiar atunci a izbucnit Războiul de Şase Zile între Israel şi Egipt, şi fotografia lui García Márquez a fost înlocuită în ultimul moment cu una a „soldaţilor din armata israeliană înaintând pe teritoriul iordanian”3. Atunci au amânat pentru săptămâna următoare şi astfel apariţia reportajului a coincis cu aceea a celei de a doua ediţii a romanului4 .
Surprinzător este că prima pagină şi reportajul fuseseră concepute ca piesă de rezistenţă a lansării romanului, dar când s-au difuzat se epuizaseră deja în cincisprezece zile cele opt mii de exemplare ale primei ediţii5. Bineînţeles că aşteptarea era uriaşă de la bun început, căci Sudamericana mobilizase intens aproape toate mijloacele de comunicare din Buenos Aires şi însuşi autorul, cum am văzut, dăduse în avans fragmente din roman unor publicaţii strategice de pe continent.
Un asemenea succes editorial, atât de răsunător şi imediat, a luat prin surprindere pe toată lumea. Editorii stabiliseră un tiraj iniţial de cinci mii de exemplare, dar, revăzând şpalturile şi văzând entuziasmul stârnit în editură şi în afara ei, au decis să-l ridice la opt mii. Când García Márquez a aflat, le-a scris foarte îngrijorat, spunându-le că riscau să rămână cu exemplarele primei ediţii, dar ei i-au răspuns că nu, fiindcă romanul e excelent şi erau siguri că le vor vinde pe toate din iunie până în decembrie5. Adevărul este că după cincisprezece zile s-au apucat să pregătească o a doua ediţie, de zece mii de exemplare şi astfel editura a rămas fără hârtie şi fără capacitate de tipărire pentru a satisface în continuare o cerere în creştere direct proporţională cu nesaţul lector al unui întreg continent. Astfel, timp de două luni, s-a manifestat paradoxul că se vorbea de Un veac de singurătate în toată America Latină, dar lumea nu-l putea cumpăra pentru că nu se mai găsea în librării. Când în septembrie a ieşit în fine a treia ediţie, era deja haosul complet al prosperităţii, căci Mexicul cerea douăzeci de mii de exemplare, Columbia cerea zece mii şi celelalte ţări cereau zece mii, cinci mii, trei mii. Aşa a început torentul amazonian care, numai în spaţiul de limbă spaniolă, va vinde în trei ani şase sute de mii de exemplare şi în opt, două milioane, cifră pe care o va atinge doar în Argentina douăzeci şi cinci de ani mai târziu. De bună seamă, sunt cifre aproximative căci, după cum se ştie, nu toţi editorii îşi declară întotdeauna tirajele reale şi, pe de altă parte, este imposibil de estimat munca uriaşă a editorilor piraţi.
Dar nu numai că a fost nevoie să se amâne până în septembrie cea de a treia ediţie, aşa cum se procedase cu pagina întâi din Primera Plana, ci chiar şi prima ediţie a ieşit cu întârziere, pentru că amânările, cum s-a văzut în cursul conceperii şi scrierii romanului, erau un fenomen inerent destinului acestei cărţi. Şi astfel, deşi prima ediţie fusese prevăzută să apară cu mult înainte de 30 mai, coperta originală nu a ajuns la timp din Mexic, şi la Sudamericana a trebuit să se improvizeze alta, pentru a nu se mai întârzia apariţia.
Pictorul Vicente Rojo, coeditor şi prieten al lui García Márquez, o crease la rugămintea acestuia. Când s-a adâncit în lectură, căutând motivele pentru copertă, a rămas descumpănit: nu putea alege personaje, fiindcă erau multe, nici nu se putea călăuzi după teme, căci se pierdea. Atunci, îşi va aminti Vicente Rojo, „am ales viziunea populară, elementele care există în pictura religioasă populară; nu sunt tocmai elementele din roman, pentru că nu ilustram un anumit lucru”. Pe un fond alb, pictorul a plasat pe un panou reticular albastru motive folclorice în negru şi roşu-portocaliu: inimi sângerânde, cupidoni activi, drăcuşori jucăuşi, luni în descreştere, îngeraşi uimiţi, steluţe triste, sori zâmbitori, peştişori zburători, bonete frigiene, clopoţei şi arabescuri şi simboluri ale morţii.
Nu numai că reuşise să capteze fondul şi mesajul popular al romanului, ci şi, fără să şi-o propună, se apropiase de schema originală a vechiului joc macondo*, care a fost atât de popular în zona bananieră în primele decade ale secolului XX.
Desăvârşindu-şi concepţia lucrării, Vicente Rojo a desenat numele autorului şi titlul romanului cu litere mari, ca acelea folosite pe cutiile de ambalaj în prăvăliile de prin sate, şi în ultimul moment i s-a năzărit să scrie invers litera E din cuvântul soledad din titlu, imprimând un joc cu dublu înţeles la nivel popular. Pictorul mexican nu şi-ar fi putut imagina niciodată că năzdrăvăniile astea ale spiriduşului său personal vor da naştere unor teorii dintre cele mai diverse ale criticii internaţionale şi chiar şi unor anecdote realmente hazlii, ca aceea a unui librar din Guayaquil, care s-a grăbit să comunice editurii Sudamericana rugămintea de a nu-i mai trimite exemplare cu defecte, fiindcă el a fost nevoit, pentru a nu-şi nemulţumi clienţii, să şteargă şi să deseneze cu mâna lui litera scrisă invers în titlu.
Coperta lui Rojo a invadat continentul cu peste un milion de exemplare şi ajuns, fireşte, să fie la fel de populară ca romanul, depăşind limitele fenomenului literar şi devenind o imagine de identitate culturală. Însă succesul triumfal al ediţiei princeps va reveni copertei artificiale pe care cei de la Sudamericana au fost nevoiţi s-o improvizeze, văzând că nu mai sosea cea autentică. Un desenator anonim a pus atunci pe coperta primei ediţii a romanului o corabie eşuată în miezul selvei, pe un fond albastru cenuşiu, cu trei flori exotice portocalii deschizându-se la poalele galionului. După treizeci de ani, negustorii de incunabule vor da lovitura cu supravieţuitoarele acelor prime opt mii de exemplare, traficându-le pe sute de dolari.
Nici chiar autorul n-a putut bănui aceste riscuri ale gloriei literare, atunci când a coborât cu Mercedes din avion la aeroportul Ezeiza**, la 16 august 1967, şi nici nu i-a putut trece prin minte că apariţia romanului şi prezenţa lui în Buenos Aires vor fi salutate de o mulţime atât de impresionantă. După cum spunea Paco Porrúa, capitala argentiniană a făcut o sărbătoare din venirea lui şi „tot oraşul a fost robit pe dată de puterea de seducţie a romanului şi s-a apucat să-l citească”. Însă, după Tomás Eloy Martínez, la început au fost câteva zile de anonimat înainte de a se dezlănţui nebunia şi de a fi nevoie să-l mute pe scriitor în alt hotel şi să-i dea o secretară care să-i selecteze apelurile6.
Cei doi mari artizani ai lansării romanului Un veac de singurătate veniseră să-l întâmpine la aeroport la trei dimineaţa. La ora aceea şi după o călătorie atât de lungă, se aşteptau să vadă un om doborât de somn şi de oboseală, în schimb au văzut coborând din avion un bărbat împins parcă de un vânt puternic care voia să se ducă imediat până în Pampas, să vadă răsăritul violet şi să mănânce o friptură bună la grătar. Amfitrionii l-au făcut să renunţe la asemenea nebunie şi l-au dus la unul din ultimele restaurante deschise de pe strada Montevideo. Văzându-l alături de Mercedes, cu sacoul în culori caraibiene, pantalonii ajustaţi în stilul lui Pietro Crespi***, cu dinţii plombaţi, conversaţia molcomă şi felul acela de a fi, vioi şi dezinvolt, Paco Porrúa şi Tomás Eloy Martinez au început să creadă că într-adevăr numai acest om născut în Aracataca, un adevărat globe-trotter, putea scrie romanul care, în doar două săptămâni, prinsese în mreje opt mii de cititori argentinieni.
Totuşi, în primele trei zile nimeni nu părea să-şi dea seama de prezenţa lui în Buenos Aires, în ciuda faptului că García Márquez mergea pe stradă pe lângă ilustraţiile din Primera Plana, care îi multiplicau imaginea ca într-un labirint de oglinzi inventat de Borges, prin chioşcuri şi librării. Într-o dimineaţă, pe când îşi luau micul dejun într-o cafenea de pe strada Santa Fe colţ cu Suichapa, au observat primul simptom de popularitate: o femeie care ieşea cu plasa plină din piaţă a lăsat la vedere un exemplar din Un veac de singurătate, printre salată şi roşii7. Pentru autor a fost o dovadă încurajatoare, căci romanul, care se ivise din străfundurile sufletului poporului, era acceptat de la bun început drept ceva propriu universului popular. Cartea avusese, într-adevăr, „o receptare nu ca roman, ci ca viaţă”.
În seara aceea, soţii García Márquez au asistat la premiera unei piese de teatru la Instituto Di Tella. După spusele lui Tomás Eloy Martínez, „Mercedes şi el au avansat în stal, descumpăniţi de atâtea blănuri timpurii şi pene strălucitoare. Sala era în penumbră, dar pe ei, nu ştiu de ce, îi urmărea un reflector. Erau gata să se aşeze, când cineva, un necunoscut, a strigat «Bravo!». Şi lumea a izbucnit în aplauze. O femeie i-a ţinut isonul: «Pentru romanul dumneavoastră», a spus. Întreaga sală s-a ridicat în picioare. În momentul acela am văzut că faima se pogora din cer, învăluită într-o fâlfâire strălucitoare de cearşafuri albe, precum frumoasa Remedios, proiectând asupra lui García Márquez o adiere de lumină imună la ravagiile anilor”7.
Însă pentru scriitor asediul mulţimii începuse la una din multele reuniuni publice din zilele acelea în care Buenos Aires era o sărbătoare. În seara aceea a fost asediat de o mulţime de oameni care i-au spus că îi citiseră romanul, deşi abia fusese publicat, că Úrsula era leit bunica şi Amaranta semăna ca două picături de apă cu mătuşa. Pentru García Márquez, sărbătoarea aceea a însemnat „despărţirea de singurătate”, fiindcă niciodată n-a mai putut fi singur8. Dar, la drept vorbind, a fost mai curând intrarea lui în singurătate, în alesul club al singurătăţii faimei.
Acest iureş care îi va schimba viaţa peste noapte şi îl va situa în fruntea romanului latino-american era produsul cel mai pur al talentului său singular, al luptelor din nopţile fără somn de artizan al cuvântului, dar lucrurile ar fi fost poate foarte diferite sau cel puţin mai lente, fără editorii, ziariştii, criticii şi cititorii din Buenos Aires. În spaţiul limbii noastre, numai o metropolă culturală precum capitala argentiniană reunea pe atunci condiţiile optime pentru a accepta şi populariza imediat un roman ca Un veac de singurătate fără consacrarea prealabilă la New York, Paris sau Roma. Pentru că oraşul care i-a sărbătorit primul pe deplin meritata sa glorie n-a fost ermetica şi neîncrezătoarea capitală a Mexicului, nici strălucita şi indiferenta Bogota, nici senzualul şi apaticul Caracas, nici fascinantul şi irealul Paris şi, de bună seamă, nici provincialul şi medievalul Madrid al franchismului, ci cultul şi pasionatul oraş Buenos Aires, leagănul maestrului său Borges şi al atâtor edituri mitice, ale căror cărţi i-au întregit formaţia de scriitor.
În cursul lunilor iulie şi august ale anului 1961, în care n-a găsit nimic de lucru, García Márquez a scris Marea timpului pierdut, primul text unde se observă influenţa transformatoare a lui Juan Rulfo şi ultimul text înainte de a începe drumul prin deşert care îl va conduce, după patru ani, la Un veac de sigurătate.
Aşa cum am văzut, unul din obiectivele care l-au adus în Mexic era „să facă cinema”. Celelalte două erau să caute o platformă editorială la scară continentală şi să continue cu scrisul. Sătul să mai fie un scriitor pentru minorităţi, s-a gândit că modul de a ajunge la un public larg este să scrie poveşti pentru copii şi a început cu povestirea Marea timpului pierdut. Când a terminat-o, a supus-o criteriului exigent al prietenului Plinio Mendoza. Acesta i-a răspuns cu sinceritate că nu i-a plăcut fiindcă el detestă fantezia. Gabo, care eludase mereu atracţia amăgitoare a fanteziei, a acceptat acest verdict ca fiind inapelabil şi a abandonat proiectul cărţii de poveşti pentru copii8.
Este posibil ca pe drumul acesta scriitorul să nu fi ajuns să-şi mulţumească eventualii cititori copii, dar nu pentru că ar fi pură fantezie ceea ce ar scrie, aşa cum spusese Mendoza, ci tocmai dimpotrivă: de fapt, aceasta este una din povestirile cele mai realiste ale lui García Márquez, reflectând acest realism alegoric şi fantastic pe care îl au şi povestirile lui Kafka.
Spre deosebire de ceea ce va afirma Mario Vargas Llosa, cu Marea timpului pierdut García Márquez nu închide „o întreagă etapă a vieţii lui de scriitor”9. Dimpotrivă: o continuă sau o deschide, căci această povestire nu este veriga de legătură între Ceasul rău şi Un veac de singurătate, ci, mai curând, anticamera acestuia şi, chiar mai mult, romanul însuşi în stadiu embrionar.
Însă în Vijelia şi în povestirile O zi după sâmbătă, Siesta de marţi şi Funeraliile Mamei Mari (care sunt adevărata verigă de legătură între Ceasul rău şi Un veac de singurătate şi, totodată, un antecedent al romanului Toamna patriarhului) autorul nu reuşeşte încă să definească o atitudine, o psihologie şi o filozofie cu desăvârşire macondiene. Apar, bineînţeles, schiţe, progrese importante, precum şi elementele climatologice, geografice, urbanistice, sociale, istorice, politice şi culturale fundamentale pentru a trasa viitorul Macondo, dar, nefiind suficient de relaţionate între ele printr-o dinamică internă de transpunere deplină, nu reuşesc să prefigureze cu totul o atitudine tipic macondiană. Aceasta începe să se resimtă de la Marea timpului pierdut, deşi acţiunea nu se petrece în Macondo, ci într-un sat de marinari unde există atât de puţin pământ încât morţii trebuie să fie aruncaţi în mare. Însă aici, în această povestire, ca şi în Monologul lui Isabel văzând cum plouă în Macondo, apar într-o formă dezvoltată trăsăturile tipic macondiene. Astfel, de pildă, întâlnim un preot care levitează, un bărbat care îşi duce nevasta să cunoască ghiaţa10, o Erendiră anonimă, un sat care este sau poate fi un miraj din vise (ca acela visat de José Arcadio Buendía înainte de întemeierea satului Macondo), un eveniment extraordinar care schimbă fizionomia satului, lăsându-l într-o stare asemănătoare sau mai proastă decât era, precum şi un sat fantomă scufundat în mare, cu oameni şi femei călare: o adevărată Comala acvatică.
Aşadar, Marea timpului pierdut reprezintă, sub influenţa lui Rulfo (o influenţă în concepţie şi ton), prima sau a doua izbândă în configurarea unei realităţi macondiene care îşi este suficientă sie înseşi.



*Locuitorii din Aracataca dau acest nume unui joc de noroc asemănător cu bingo. (n.tr.)
**Aeroportul principal din Buenos Aires. (n.tr.)
***Personaj din Un veac de singurătate, model de eleganţă vestimentară inovatoare în acea vreme. (n.tr.)



NOTE:
1. Cf. răspunsului dat de García Márquez lui Germán Vargas, în „Intelectuales interrogan a Gabriel García Márquez” („Intelectualii îi pun întrebări lui Gabriel García Márquez”), de Eva Norvind, în revista Hombre de Mundo, México, 1977.
2. Mario Vargas Llosa, García Márquez: Historia de un deicidio („García Márquez: Istoria unui deicid”), Barcelona, Seix Barral, 1971.
3. În prima ediţie a povestirii (în Revista Mexicana de Literatura, nr. 5-6, México, mai-iunie 1962) se spune că Tobías „a dus-o pe Clotilde să cunoască gheaţa”, frază pe care García Márquez a schimbat-o în „a dus-o pe Clotilde să cunoască banii” în versiunea povestirii inclusă în volumul La increíble y triste historia de la candida Eréndira y de su abuela desalmada („Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii ei fără suflet”), México, editorial Hermes, 1972.



NOTE
 • Carlos Fuentes, „García Márquez: Cien ańos de soledad” („García Márquez: Un veac de singurătate”), în Siempre!, „Cultura în Mexic”, nr. 670, México, 29 iunie 1966.
 • Amaru, nr. 1, a publicat capitolul 12 şi Eco, nr. 82, capitolul 17. În afară de capitolul din revista mexicană Diálogos, revista Mundo Nuevo de la Paris a oferit un al doilea fragment în avans, în 1967.
 • Primera Plana, nr. 233, Buenos Aires, 13-19 iunie 1967. Totuşi, versiunea lui García Márquez este diferită: „Voiau să-mi dea prima pagină, dar a izbucnit Războiul de Şase Zile şi în ultimul moment au pus o fotografie a lui Dayan”.
 • Ernesto Schóo, „Los viajes de Simbad García Márquez” („Călătoriile lui Simbad García Márquezˮ), în Primera Plana, nr. 234, Buenos Aires, 20-16 iunie 1967.
 • Prima ediţie a ieşit de la tipar la 30 mai 1967, la Compania Argentină de Tipar, S.A., de pe strada Alsina, 2049, Buenos Aires, şi s-a publicat la 5 iunie. Prin urmare, când a apărut Primera Plana, cartea era de cincisprezece zile pe piaţă şi s-a epuizat toată ediţia.
 • Cf. declaraţiilor lui García Márquez făcute echipei de redacţie de la revista Seuil, în „Gabriel García Márquez”, Bruxelles, 1976.
 • Tomás Eloy Martínez, „El día en que empezó todo” („Ziua în care a început totul”), în Para que mis amigos me quieran más. Homenaje a Gabriel García Márquez („Pentru ca prietenii să mă iubească şi mai mult. Omagiu lui Gabriel García Márquez”), prolog şi selecţie de Juan Gustavo Cobo Borda, Bogotá, Siglo del Hombre Editores, 1992.
 •  Ibid.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul