Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vârsta nerotundă a lui Geo Bogza

        Diana Turconi

În 6 februarie Geo Bogza a împlinit 108 ani. Nu e o vârstă rotundă, dar lui nu i se potrivesc simetriile, convențiile, seninătăţile, volutele estetice sau zările „spre care să ne extaziem ca înspre o aureolăˮ. El aparține „uniculuiˮ colțuros, „trăsnetuluiˮ ținut în pumn, dinamicii gândirii și a expresiei, „exasperării creatoareˮ și demolatoare, sentimentului de a fi în lume și chiar dincolo de ea „cu o intensitate şi un tumult făcând ravagiiˮ (Exasperarea creatoare).
Silueta lui nesfârșită, care şi-a pierdut masivitatea de odinioară, subțiindu-se treptat, ocupă totuşi în întregime spaţiosul fotoliu bergčre, albastru-electric, aşezat pieziş, în dreptul ferestrei triple, cu vedere spre Ateneul Român. Acolo, lângă piedestalul statuii lui Eminescu de Dimitrie Anghel, care lui îi plăcea tocmai pentru ineditul poetului imaginat ca ieșind din „adânc necunoscutˮ, se pot încă vedea, cu o concentrare adecvată, cercurile suprapuse ale coroanelor cu garoafe roșii, pe care le-a depus acolo decenii în șir, de 15 ianuarie. Pentru că Bogza e statornic. Ai spune că astăzi nu mai e paznicul încruntat, ci însuși farul, iar de-acolo, de la etajul de sus, cu ochiul puțin împăienjenit, dar judecată limpede, veghează atent peste valuri și vremelnicii.
Ninge uşor, este încă iarnă grea şi la nivelul etajului şase vântul spulberă zăpada de pe solbancuri şi de prin colţurile unde se așază. În micul apartament de două camere este cald, însă nu suficient pentru ca sărbătoritul să renunţe la puloverul gros, cenuşiu, închis cu fermoar până la eşarfa liliachiu palid şi la pătura în carouri care îi acoperă genunchii. A lăsat de-o parte, pe colţul mesei de lângă el, caietul şi lupa; tot acolo a pus şi volumul de Borges, Cartea de nisip sau poate o altă scriere a autorului de căpătâi, capabil să îi transmită acel sentiment pe care l-a exersat, cum spune, foarte rar – seninătatea.
În fața gazdei, sprijinit de perete și întru totul asemănător, ca un alter ego, stă ceasornicul zvelt, Pendulul de doi metri înălțime; marchează ritos orele: bang! și inima aurie bate rar, dreapta-stânga, în pieptul îngust de cristal. Bang, îi răspunde Bogza, în trup am mai murit puțin, dar nu e mare lucru...
Sonorul televizorului a fost închis, va fi activat la intervale orare precise, pentru ştiri, pentru vreun eveniment muzical sau un spectacol de teatru tv. Acum, în aşteptarea celor câţiva prieteni a căror afecţiune îl ţine ancorat de pământ precum odinioară uriașii bocanci galbeni ai adolescenţei, mănâncă un ou moale. Se vede că se delectează, nu se grăbeşte deloc: mai întâi îi retează unul din capete, pune căpăcelul de-o parte, pe marginea farfurioarei şi se ocupă de gălbenuş. Îl combină cu franzelă albă, alege numai miezul, bucăţele mici: le împinge uşor cu vârful degetelor în cavitatea plină cu crema gălbuie, le roteşte înăuntru o singură dată, cu linguriţa şi le înghite, ridicând puţin bărbia. Mărul lui Adam, foarte proeminent, se zbate sus-jos pe gâtul lung şi slab, urcând până sub bărbie, parcă gata să sară din locul lui. Mâinile albe și neatinse de vârstă nu îi tremură deloc, bine antrenate de exerciţiul scrisului. Îți amintești obligatoriu de femeia din Țara Moților pe care o pusese, în goana mocăniței, să mănânce un măr: „Nu numai că nu era nimic obişnuit, nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se împărtăşeşte dintr-un misterˮ.
Dacă ai privilegiul să îl poţi vizita pe Bogza, te vei aşeza desigur pe canapeaua sau într-unul din fotoliile mici, Bidermeier, tapisate cu frunze ruginii: în felul acesta vei sta aproape faţă în faţă cu gazda şi vei putea urmări cum se schimbă lumina pe fundalul cenuşiu-luminos al ferestrelor. Vei susţine câteva clipe privirea scriitorului; mai mult este greu, el te măsoară atent, cumva avid de adevărul tău, ca şi cum ai fi o alcătuire neobişnuită sau ar fi descoperit în tine un aspect cu totul aparte, de care nu ştia nimic înainte. Încerci să răspunzi la întrebările lui abrupte şi în acelaşi timp îţi rectifici ţinuta, îndrepţi cravata, tragi de haină, treci o mână prin păr. Bogza observă fâstâceala în vreme ce te ascultă fără să te întrerupă; se amuză puţin, nu te ajută, ba dimpotrivă te împinge să greşeşti, să te întorci de unde ai plecat. Aruncă fraze scurte, cu sprânceana încruntată – cum altfel! − atent, curios. Doamne ferește să aprobi vreo afirmație a lui așa, din dorința de a fi amabil – te întrerupe imediat: vrea să știe de ce nu îl contrazici, a spus ce-a spus doar ca să te provoace, iar tu l-ai și luat pe da-da în brațe și, gata, ai omorât conversația. Vorbește rar, cu accente neașteptate, cu suișuri și coborâri de intensitate care surprind. Are un alt fel decât tine sau mine de a concepe rostirea, de a o elabora interior. Îl amuză gândirea originală chiar și atunci când o ia puțin razna, cum i se întâmplă cutărui prieten comun, pe care îl caracterizează, afectuos, „nu bun, ci mai degrabă nebunˮ.
Noi îl cunoaștem: pentru el conversația e parte a poeziei care-l bântuie necontenit, iar clișeele plicticoase nu pot constitui material valid; rolul tău e să-i aduci această ofrandă, să fertilizezi orele lui de singurătate. Dar cum să intri în lumea colțuroasă, acută și eliptică a lui Bogza? Cu amicii din tinerețe întreprindea căutări, investigații de limbaj și alte mijloace de expresie: unul rostea un cuvânt și toți începeau să caute sinonime, antonime, diverse alăturări, contexte și noțiuni conexe; se contraziceau cu furie sau se prețuiau entuziast când le reușea vreo mică bijuterie. Părea un joc, dar era un laborator extraordinar de creație, care a întors spatele valorilor cimentate, a înlăturat pacea agrestă, lirica sentimentală și nostalgică. Erau timpuri de mari schimbări, când F. Tommaso Marinetti își publica Manifestul în Le Figaro și Gabriel Marcel lansa chemarea Atenție la unic! De la volanul mașinii se descoperea orașul, viteza, progresul. Se schimbau regulile, inaugurându-se o altă literatură și artă (pictură, grafică, gravură, arte decorative ș.a.), inspirate de futurism și dezvoltate, la noi, prin Manifestul activist către tinerime al lui Ion Vinea, Pictopoezia lui Victor Brauner sau De la futurism la integralism, crezul lui Mihail Cosma. După cum mărturisea Brauner în 1928, „Pretutindeni modernismul a pornit din niște grupuri de prieteni cari înțelegeau viața ca un drum străbătut împreună... Noi am pornit în grup... Nu voiam să începem prin a face teorii estetice subtile, dar fastidioase. Am produs în jurul nostru scandalul, singurul mijloc modern de lansare. Era – desigur – o pornire tânără și entuziastă...ˮ (O contribuție la istoria modernismului de la noi, 31 martie 1928). E vorba, așadar, de familii de spirite în sensul dat de Sainte-Beuve, care descindeau din prima avangardă a lui Marinetti.
Când Bogza spune „stau deasupra caietelor ca un ocnaşˮ (Jurnal de copilărie şi adolescenţă) nu e o exagerare. Pe sute de pagini, în caietele subțirele de exerciţii (doar în mică parte predate la Academia Română de soţia scriitorului, Elisabeta Bogza) care așteaptă să fie inventariate şi analizate, el caută cuvinte, le răsucește, cântărește, împletește după criterii necunoscute altora. La o privire mai atentă, reiese că de fapt poetul caută sunete, încearcă să le pătrundă inefabilul, să crească puterea și muzicalitatea cuvintelor prin alăturări, să le contureze câmpul magnetic – le descoperă, cu o muncă de bijutier, atracțiile, empatiile, sau, dimpotrivă, intoleranțele, nepotrivirile. A învăţat repede să le supună, ca dresorul de feline mari: a putut obține de la ele efecte extraordinare, le-a pus să reflecte toate stările sufletești, de la ultragiu și răzvrătire la retorică, măreție, condamnare sau rezistență, iar din toate acestea lirismul vibrant nu lipsește deloc, făcând dovada incontestabilă a virtuozității. Gloria literară nu îl preocupă, dar e sensibil la denaturarea intențiilor sale în prezent sau viitor: „ceea ce m-a chinuit acum a fost teama că şi tragedia mea are să fie falsificată, că are să i se dea un caracter de ieftinătate și − ca şi la Voronca − de dorinţă de a ajunge. Simţeam nevoia să desfășor o activitate extraordinară în literatură, să răscolesc, să vîntur, să agit − şi m-a îngrozit gîndul că s-ar putea crede că fac asta pentru «glorie», pe cîtă vreme eu n-aş fi făcut-o decît din exasperare, fără a-mi produce vreo încîntare dacă asta ar fi făcut să se vorbească despre mineˮ. Din această perspectivă înțelegi de ce i se potriveşte atât de bine apelativul de Mahatma, pe care i l-a dat odinioară o bună prietenă.
Dacă îl cunoşti, ştii asta: ceea ce nu poate deveni poezie nu îl interesează, tratează tangenţial să fie amabil, să înșurubeze un bec, să bată un cui, să repare o clanță, să spele un pahar. Nimic. În camera lui de la Snagov, un bec fără abajur coboară din perete și, când se arde, fratele mezin, Radu Tudoran, trebuie să îl schimbe. Doamna Bunty se ocupă de gospodărie și mai ales de grădină – seamănă, plivește, culege, pune de-o fiertură. Uneori, de pe terasă, vocea lui ca un tunet o strigă cu un fel de disperare: „Buntiilee!ˮ și dânsa aleargă, îngrijorată. Cu arătătorul ridicat, o atenționează: ascultă, cântă cucul; uite, a coborât soarele și veverița; iată, s-au adunat norii și au sosit lișițele. E siderată, dar îl cunoaște prea bine, pentru el toate acestea sunt evenimente cu o conectare înaltă, după cum întoarcerea lui Orion între constelații e o grijă, de parcă sistemul planetar ar fi capabil de toane și răzgândiri.
La Bogza trăirea în imediat e material prețios pentru actul creaţiei, prozaicul e convertit şi chiar proza devine vers cu sau fără rimă, toate formele de expresie devin până la urmă poezie. Combustia în care le amestecă şi se aruncă la sfârșit el însuşi e aproape un act sacrificial, devine zeul care muşcă din propria carne. Percepţia e nemiloasă, privirea de prădător feroce: pare că îi este scârbă de „servitoarea scurtă, bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoareˮ, cu „pîntecul mirosind a ceapă şi a pătrunjelˮ, dar e tocmai pe dos − face amor cu negricioasa pe care n-avea s-o mai revadă nicicând și chiar îi dedică o poezie, în vreme ce pentru „fetele burgheze/ Şi(...) părinţii lor onorabiliˮ își rezervă întreg dezgustul (...) „Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţeaˮ. Te poți întreba de unde atâta îndârjire împotriva pudratelor, pomădatelor, răsfățatelor vieții și societății? Un prim răspuns de suprafață găsim în Jurnalul de copilărie și adolescență: sora prietenului Sașa Pană, frumoasa Magdalena Binder, de care se îndăgostise teribil, decisese că va deveni totuși o burgheză cu un soț bine plasat social și mulți copii, care, la rândul lor, vor învăța pianul și vor avea la dispoziție „toate celelalte accesoriiˮ. Dar nu poate fi numai atât, e vorba de o alegere existenţială mai profundă, constitutivă: „tragedia meaˮ, cum o numeşte el, astfel încât la 21 de ani, în 1929, promitea: „voi privi cele de toţi privite într-un fel nou. Peniţa îmi va sîngera ca o ghiară şi vârful ei va înroşi hîrtiaˮ. Astfel de trăiri exacerbate au generat versuri esențiale, puternice și limpezi, precum Poem cu erou: „Nicolae Ilie sondor din com. Livadea/ Băiat cumsecade și vorbind peltic/ care iubea alcoolul mai presus de orice/ căzut pradă păcurei și focului// VINERI 28 SEPTEMBRIE ANUL 1928// dus la spital cu mașina peste dealuri/ cu miros de carne proaspăt friptă/ mort a doua zi ora 6 fără lumânare/ fie-i țărâna ușoarăˮ...
Consecvent cu el însuşi, plăteşte vămile – suportă două condamnări şi face efectiv închisoare –, dar continuă să scrie poezie incisivă, iritantă, a cărei aparentă spontaneitate ascunde acribia detaliului şi a cizelării; versuri emblemă pentru avangarda românească şi europeană. Astfel, în1934, continua, mai acut: „Ar trebui inventat poemul care să conțină atâta trăsnet cît e în mineˮ...
Determinările decisive ale personalității lui Geo Bogza germinează în neliniștea fecundă a anilor dintre cele două războaie – sau dintre două Expoziții internaţionale. E o perioadă specială, de mari tensiuni și prefaceri profunde la nivelul societății și al gândirii umane, pe care Albert Thibaudet, excelent critic literar interbelic, o caracteriza ca marcând „un avânt al originalității, un tumult al uniculuiˮ.
Dacă tăcem o clipă, am putea auzi bătaia Pendulului, răzbătând din cine ştie ce colț ascuns al orașului. Și − cine știe? − l-am putea auzi pe Bogza trecând vijelios deasupra noastră, ca o cometă, așa cum l-a imaginat, cândva, pictorul Jules Perahim.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul