Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teledependenţa nu există

        Constantin Stan


Ni s-a spus, ni s-a indus picătură cu picătură o idee nocivă, tâmpită de-a dreptul: suntem dependenţi de informaţii, nu putem trăi fără ziare, dar mai ales fără televizor. Peste tot sloganuri care ne îndeamnă să fim la curent cu tot ce se petrece, peste tot teoreticieni ai informaţiilor, ai rolului media în viaţa noastră, peste tot aceeaşi şi aceeaşi teroare că noi nu ştim ce alţii au aflat deja, “cine are informaţia deţine puterea”! Nu cred că mai există o altă campanie atât de stăruitoare, de insinuantă, de diversificată ca asta care ne priponeşte de presă. Ceea ce a reuşit din plin să facă acest enorm sistem de propagandă este de a ne crea un sentiment de insecuritate atunci când o zi, două nu avem acces la ziare şi televizor. Mintea începe să imagineze scenarii apocaliptice, o teamă nedefinită ni se instalează în tot corpul: se întâmplă ceva de care depinde viaţa noastră şi noi nu ştim. În urmă cu ceva ani, am fost într-un voiaj de patru luni în Atlantic. Plecasem cu nava “Breaza” din portul Constanţa şi pas cu pas, adică milă cu milă, m-am îndepărtat de presă, pentru ca, dincolo de Gibraltar, ea să dispară aproape cu totul. Mai ales în cele 18 zile cât a durat voiajul până în estuarul La Plata tăcerea a fost aproape totală: nu prindeam decât purici pe ecranul televizorului, nu puteam să văd nici măcar o fâşie de hârtie înnegrită de cerneala tipografică de nişte semne pe care, chiar dacă nu le-aş fi putut descifra, măcar mi-ar fi dat sentimentul că nu sunt rupt de lume. Cât am mai zăbovit cu încărcarea navei şi pe fluviul Parana, cât ne-am întors înapoi spre Europa nu am avut niciun fel de veşti despre ce se petrece în ţărişoara mea dragă. La Las Palmas s-a făcut schimbul inginerului electrician şi nou sositul avea prin bagaje nişte ziare româneşti. Le-am luat cu evlavie în mâini, m-am retras în cabină să mă pătrund de fiecare cuvinţel. Ce cruntă dezamăgire, în ce spaimă inutilă trăisem eu zeci de zile: erau aceleaşi ştiri ca la plecarea din ţară, era acelaşi ziar, chiar dacă purta nume diferite, chiar dacă ediţiile erau din zile diferite. Pentru aceleaşi infracţiuni doar cu alţi autori şi în alte locuri mă perpelisem eu atâta amar de vreme, pentru aceleaşi declaraţii ale aceloraşi oameni politici nu putusem eu să mă bucur deplin de întinderea oceanului, pentru aceleaşi şi aceleaşi idei ale binecunoscuţilor noştri editorialişti mă frământasem eu? Am avut revelaţia unui adevăr crud şi crunt: nu se petrecuse nimic important, nimic din ceea ce mi s-ar fi adus la cunoştinţă nu mi-ar fi afectat viaţa dacă nu l-aş fi aflat. Când m-am întors în România, dezamăgirea a fost şi mai cruntă: aproape nimeni nu observase că vreo patru luni de zile fusesem absent, la redacţie unul din colegi remarcând doar că sunt bronzat în plină iarnă şi trezindu-se să mă întrebe, ironic, dacă fusesem la solar!


Am retrăit în această vacanţă experienţa lipsei de ziare şi de televizor. De data aceasta mi-am propus să nu mă mai tortureze gândul că n-am ziare, că nu deschid repede la prima oră a dimineţii internetul, că telecomanda nu e la îndemână. Dar nici nu am făcut o fixaţie din a refuza orice contact cu aşa de pompos numita lume a informaţiilor: dacă se nimerea să răsfoiesc un ziar – bine, dacă mă nimeream în preajma televizorului – iarăşi bine, dacă nu – nu era o tragedie. Am reţinut că în perioada cât m-am detaşat de presă nu se petrecuseră decât două fapte care m-ar fi tuşat: unul sentimental – dispariţia lui Tudor Ţopa (despre care sunt sigur că nu aş fi aflat de prin presa noastră audio, video, tipărită) şi conflictul din Georgia (care fuse şi se duse, lăsându-i în ceaţă până şi pe mai marii lumii care nu prea ştiu de unde să-l apuce şi ce să facă cu o aşa întâmplare!) Până la urmă nici cele două evenimente nu par a fi ieşit din comun, intrând într-un firesc al vieţii (chiar dacă pare cinic ce spun – de la o anumită vârstă începi să te obiş­nuieşti cu moartea celor din jur, te întris­tează desigur, dar parcă nu te mai zguduie, iar cu zonele de conflict concubinăm de atâta amar de vreme, încât au devenit banale).


În fond, presa urmează viaţa. Iar viaţa este rutină în cea mai mare parte a ei. Numai că presa creează zilnic false evenimente spre a da iluzia freneziei, gonflează câte-un purice de întâmplare până la a-i da proporţii cosmice. După care îl ia la dezbătut, la analizat, îl vorbeşte la nesfârşit. În mare sărăcie trebuie să trăieşti ca să faci dintr-o declaraţie un eveniment, din chiloţii unei vedete o problemă, din sosirea pe aeroport a unei echipe de fotbal “breaking news”.


Teledependenţa nu există, ea este doar spaima noastră de a rămâne cu noi înşine. Este lenea noastră spirituală ridicată la pătrat, la cub. Este o formă de evazionism. Este iluzia că viaţa nu-i anostă, ci palpitantă, interesantă, plină de semnificaţii. Este un fals, o spoială sub care se ascund informaţiile care ne afectează cu adevărat viaţa, dar pe care nu le vom afla niciodată de la televizor!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul