Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amorf și magic

        Horia Gārbea

Īn copilărie am locuit īntre Hala Traian și Foișorul de Foc, īntr-o clădire care avea fascinante subsoluri, o centrală termică situată la sub-subsol, prevăzută cu vane, manometre și flanșe misterioase (a funcționat pīnă īn 2010), curți interioare mărginite de ziduri īnalte, acoperite cu iederă, și calcane sumbre ale clădirilor din jur. Peste un astfel de zid știam că săriseră bunicul meu și un văr al tatălui meu īn 1956. Vărul tatălui meu, medicinist, era căutat de Securitate pentru agitații anticomuniste și locuia la familia mea atunci. Bunicul l-a ajutat să scape arătīndu-i pe unde se poate strecura. Momentul represiunii dure a trecut și omul și-a terminat studiile fără a ajunge la pușcărie. Bunicul meu a scăpat și el atunci, fiind arestat abia īn 1961.
Cīnd eram mici, fratele meu și cu mine eram convinși că măcar una dintre boxele subsolului are comunicare cu tuneluri secrete care răzbat īn parcul din apropiere sau sub clădirile emblematice ale zonei: Hala și Foișorul. Patru din cele șase camere ale apartamentului aveau cīte două intrări, fiind ideale pentru „v-ați ascunselea”.
La fel de fascinant era podul imobilului nostru, cu geamuri mici și lucarne. Știam că acolo ascunsese bunicul bijuteriile atīt de bine, că nu fuseseră găsite la percheziții pīnă cīnd el īnsuși nu făcuse o schiță cu ascunzătoarea. Cīteva ne-au fost restituite spectaculos, īn 2012, īntr-o īncăpere din subsolul blindat al BNR. Și totuși podul nu-și dezvăluise toate secretele! La prăbușirea calcanului, la cutremurul din 1977, am găsit un segment de bandă cu 9 (nouă!) cartușe de mitralieră anti-car intacte. Tot bunicul ni le-a arătat și le-a extras gloanțele īn fața noastră cu un patent, colectīnd pulberea pe care a aprins-o demonstrativ și lăsīndu-ne să ne jucăm cu cartușele și gloanțele rămase inofensive.
Īn copilărie – īn anii ’60 − o plimbare la Circ sau īn Parcul Tei, pe atunci prevăzut cu vaporaș și trenuleț de agrement, era o aventură pentru noi, copiii. Pe străzile mici creștea mușețel prin rosturile pavajului din piatră de rīu, iar odată am văzut pe un trotuar cīteva rațe. De altfel, cocoșii ne vesteau răsăritul de pe străzi ca Plantelor, Popa Soare, Sf. Ștefan.


*


De toate acestea mi-am amintit intens, īn stare de trezie, dar și īn vis, citind Solenoid de Mircea Cărtărescu. Cu tot respectul pentru prozatorii romāni de azi, unii dragi prieteni ai mei, niciunul nu m-a făcut să visez, cīteva nopți la rīnd, „scenarii” cu copilăria mea amestecate īn poveștile personajului. Pot admite, pentru obiectivitate, că pentru un cititor care nu a locuit la Foișor și nici īn Tei − cartierul īn care stau acum – efectul n-ar fi atīt de puternic, dar ceva magie tot este īn „cărămida” lui Mircea Cărtărescu.
S-a scris și se va mai scrie că volumul este prea lung, prolix, inegal, cu personaje care apar și nu au destine īncheiate, că finalul e lung și nereușit pentru că nu deriv㠄logic” din premise. Cuvīntul-cheie l-a scris īnsuși mentorul autorului și cel mai mare critic īn viață, care l-a cam „ras” pe discipol: amorf! Īmi scot pălăria, dar īndrăznesc să zic: și ce dacă? Un alt critic vorbea de „arhitectură romanesc㔠și greșea. Nu e nicio arhitectură. Totul e moale, plastic, amorf ca bitumul, precum ceasurile lui Dali, probabil una dintre sursele vizuale de căpetenie ale cărții. Dacă exista o structură, o dispunere cristalină, Solenoid era altă carte, nu știu dacă mai bună. Eu cred că nu. După cum cred că ilustația de pe copertă e fix īn răspărul cărții. Totul īn volum e organic (īn sensul chimiei organice) cu excepția solenoizilor īnșiși.
Nu trebuie să uităm cine ne spune povestea. Naratorul nu se suprapune cu autorul decīt īn detalii biografice de biroul populației: născut īn iunie 1956, absolvent de Filologie și profesor de romānă la o școală din Colentina. Copilăria autorului, ba și adolescența și tinerețea nici nu pot fi atīt de oribile și de autiste ca ale personajului care scrie „eu”. Nici experiențele de la școala numerotată fals – din delicatețe, școala 86 fiind īn Titan − nu puteau fi atīt de cumplite. Dar personajul, dacă nu și autorul, „vede monstruos”.
Naratorul, scribul, nu e un scriitor de top care cochetează cu Premiul Nobel pe la casele de pariuri. Ci un refuzat (și) al literaturii, avīnd un singur cititor – el īnsuși. De altfel, īn fauna din jurul lui nici nu putea avea mai mulți, trecīnd peste dificultatea lui temperamentală de a comunica fie și cu părinții sau cu prima lui soție.
Posibila parte genială a naratorului a murit − din nefericire pentru acesta, deși nu se știe dacă ea nu l-ar fi strivit − la un an: era fratele geamăn complementar, cu organele așezate „īn oglindă”. Ultimul ins cunoscut care a avut „situs inversus totalis” a fost un indian și a fost examinat aiurea de medici pīnă la 64 de ani fără ca vreunul să se prindă de ciudățenie. Cazuri mai moderate apar o dată la 50.000 de nașteri.
Putem bănui că și caracterul, și destinul extrem de ciudate și nefericite ale fratelui supraviețuitor fac parte din jumătatea īntunecată a perechii gemelare, cea solară murind prematur.
Solenoid e o poveste de „istorie contrafactuală”: ce-ar fi putut să fie autorul dacă ar fi fost ca naratorul. Nu știm cīt de puțin a lipsit. Norocul lui și al nostru este că Mircea Cărtărescu e geamănul „bun”, iar cel „rău” a murit sau, mai probabil, nu s-a născut. Și astfel, poemul Căderea, citit de autor la Cenaclul de Luni, nu a fost o „cădere” precum cel citit de narator īn același loc.
Romanul – să-l numim așa, simplificator – deschide multe căi, dintre care, ca īn orice labirint, unele se īnfundă. Sau revin īn centru, mai exact īn „centre”, punctele de intersecție ale magicelor „ley lines”, unde se aflau plasați solenoizii. Unul e casa, labirintică și ea, a naratorului, alta fiind vechea morgă inaugurată īn 1892 și dărīmată īn 1985. Īn locul ei se află azi, ironic, Ministerul Culturii. Aceste fire nu se pot īnnoda toate īntr-un singur punct. Astfel sīnt lumile subterane, răpirea portarului școlii de către extratereștri, secta „pichetiștilor”, extraordinarul Dumnezeu al acarienilor care cultivă sarcoptul scabiei. Un subiect al atenției naratorului, după ce se ocupă de George Boole, de logica lui, dar și de una dintre fiice care a scris popularul roman Tăunul, este topologia cvadridimensională cu accent pe studiile lui Charles Howard Hinton (soțul altei fiice a lui Boole, Mary) și „tesseractul” său, ceea ce ne duce cu gīndul la Borges, autor ce-l menționează pe Hinton.
Acum, pentru a fi drepți, paginile de „enciclopedie” sīnt cam enervante; din fericire, mai erupe cīte-un filon de umor, precum convertirea empirică la topologie a semidocților din școala nr. 86 prin intermediul cubului lui Ernő Rubik.
Naratorul deschide toate ușile − jurnalul său are ca simbol casa-labirint − și nu le mai trage după el. Autorul nu are nici el ce să facă: odată ce personajul-narator găsește poziția pe harta Bucureștiului a celui de-al șaselea solenoid la pagina 799, trebuie să īncheie, īn doar 128 de pagini. Iată peste ce număr magic s-a căzut: 128 este 2 (cuplul Narator-Irina, cuplul „gemenilor” etc.) la puterea a 7-a (cei șase solenoizi plus al șaptelea, cel astral sau, dacă vrem, cel din a patra dimensiune).
Să mai notez că romanul sau ce-o fi are 837 de pagini, adică de trei ori cīte trei ori 31, iar 31 este un număr prim simbolic stenic, generat de vibrația cīmpurilor lui 3 și 1!
Sīnt sigur că nici naratorul, nici editorul, ba nici Mircea Cărtărescu īnsuși nu s-au gīndit la asta! Dar... „there are more things in heaven and hell, Horatio”!
Deci autorul, presat de cīmpurile magnetice magice generate de propriu-i solenoid, sucește brusc gītul narațiunii și, grație acelorași cīmpuri sau doar unui capriciu divin, Bucureștiul comunist se ridică la cer, lăsīnd vederii naratorului, scăpat cu partenera lui și fetița lor, „legiunile de demoni” de sub el. Simbol sau nu al Revoluției care a eliberat oameni și demoni, cert e că așa se termină romanul. Naratorul īși rupe manuscrisul, dar autorul īl duce la editură așa, cu toate ușile labirintului deschise.
Chiar și un solenoid este un „labirint”, dar unul īn care nu te poți rătăci, umblīnd, elicoidal, īn jurul unui gol interior. Solenoid − cartea – este un material organic amorf, dar viu, un procariot fără membrană și cu nucleul īn toate părțile. Va urma, oare, o „explozie cambrian㔠a vieții?
Este uluitor că un om īn toate mințile a putut să-și imagineze un narator nu tocmai īn toate mințile care a scris așa ceva. Cu toate defectele ei (de atribuit, de ce nu, naratorului), Solenoid merită numele de carte mai mult decīt 99% din obiectele de pe rafturile librăriilor. Că ar fi „cea mai bun㔠din lume, țară, eră geologică etc., cum s-a scris, vom mai vedea...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul