Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Abisul lumii văzute

        Simona-Grazia Dima

Cu nedisimulată curiozitate am citit unicul roman al titanicului plastician spaniol controversat prin fire şi exhibiţionism, dar incontestabil prin originalitate, în pofida caracterului fotografic al unora din creaţiile sale, ce-i coboară, uneori, statutul de mare pictor. Un anume fixism, ca şi bine cunoscuta vocaţie histrionică se regăsesc şi în paginile romanului său Chipuri ascunse (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, 2015), însă, nu fără rost încurajat de Federico García Lorca, Salvador Dalí vădeşte un adevărat talent de prozator. Talent vizibil mai ales prin implicarea personajelor într-un alambicat proces de redare a obsesiilor autorului lor, dar şi, mai convingător, prin exprimarea hotărâtă a unor crezuri artistice şi culturale.
Viziunea lui Dalí, deşi plăsmuită uneori în registrul horror, cu o violenţă de substrat mărturisită de autor în cuvântul-înainte, posedă un soi de stranie măreţie. Protagoniştii unei naraţiuni ciudate, „spectrale”, Contele Hervé de Grandsailles, Solange de Cléda, Veronica Stevens, Betka sau John Randolph, precum şi alte personaje de mai mică amplitudine, dar jucând un rol important, se mişcă dezinvolt pe o scenă internaţională, în anul 1943, în miezul celui de-al Doilea Război Mondial, străbătând aventuros Franţa, Africa de Nord, Statele Unite, Malta. Desigur, ei aparţin lumii aristocraţiei sau celei a opulentei burghezii, autorul fiind interesat cu precădere de acest milieu social, dar există în fundal şi un grup de ţărani francezi prin care umanitatea, naturaleţea şi realismul său se manifestă în chip surprinzător.
Roman de acţiune şi de moravuri, precum şi unul filozofic şi psihologic (marcat de ultimele descoperiri în materie de atunci), naraţiunea este dedicată iubirii tragice, ucigătoare la propriu, impregnată de note sado-masochiste. Epica este construită în manieră clasică, iar stilul flamboiant nu-i umbreşte claritatea scânteietoare. O deplină prestanţă a imaginii conturează cu exuberanţă ilogicul superlativ – al unor sentimente morbide, al extremelor până la care este purtată putinţa umană de a suferi emoţional şi sentimental. Solange de Cléda, iubita ideală a contelui, devine cobaiul unor experienţe demoniace puse în scenă de acesta (se ştie că Dalí avea o pasiune pentru medieval, pentru substratul poetic al unor epoci trecute). Deşi amândoi nutresc o pasiune reală unul pentru celălalt, de tipul celei dintre Tristan şi Isolda, irealizabilă pe pământ, aşa cum apreciază judicios Haakon Chevalier, traducătorul în limba engleză al romanului, scris în franceză, nu vor fi împreună fizic niciodată, pentru că între ei se interpun îndoieli minore, dar şi caligrama inutilă a ritualului inventat de conte, prin care iubirea e trăită în absenţă, substitutiv. De altfel, de Grandsailles, arogant, capricios, dominator, posibilă efigie exagerată a lui Dalí însuşi, dispare un timp, lăsând-o pe Solange să se macine în singurătate, hăituind-o apoi până la moarte prin jocul malefic al magiei cu incubi şi sucubi, regizat de el de la distanţă graţie cărţilor cu farmece de care nu se desparte niciodată. Moartea eroinei se sustrage, prin iubire, credinţei creştine, înlocuită cu un cult pentru ucigaşul ei, împletit cu o subordonare în faţa demonilor. Sterilitatea afectivă este, pentru conte, încercarea majoră a vieţii şi ei nu-i poate face faţă, din pricina orgoliului său suprem şi chiar, la un moment dat, din cauză că senzualitatea îl smulge idealului dominant, făcându-l să se căsătorească în mod necinstit cu Veronica Stevens. Absolutul, axiomatic în conştiinţa sa, în pofida formelor monstruoase asumate uneori, păleşte momentan în faţa opulenţei americane, descrisă cu un fin umor. În faţa empirismului dezgolit al modului de viaţă american, parnasianismul său sofisticat lasă în cele din urmă garda jos, înlocuit de o pledoarie naturală şi patetică, emoţionantă, pentru artă şi poezie ca mod de viaţă (vocaţie implicit europeană).
Pentru Dalí, vizibil îndoit, în acele clipe de răscruce, cu privire la viitorul Europei, America este întruchiparea unei societăţi spoliate de sacru şi mister. Obişnuit să-i terorizeze pe cei din jurul său, să împrăştie un respect covârşitor, contele este redus la ridicol, la insignifianţă în acea atmosferă de eficacitate şi pragmatism (pe urmele lui Oscar Wilde, un alt european care a ilustrat strălucit situarea psihologică faţă cu prototipul american).
Ce vrea să semnifice titlul Chipuri ascunse? Citind, înţelegem de ce acesta e sugestiv şi bine ales, cu veritabilă intuiţie de scriitor. Toate personajele sunt chipuri ascunse prin faptul că joacă diverse roluri care le voalează adevărata identitate, una finalmente eroică. Nu este vorba de prefăcătorie, aşadar, ci de latenţe eroice, prezente în fiecare, oricât de monden sau cinic ar fi acesta. Oricât de respingător este, de pildă, eroul principal, contele, el este eroic în iubirea purtată Franţei. Ţării sale îi dedică toate acţiunile, călătoriile, demersurile sale diplomatice hazardate. Chiar şi draga sa Solange este descrisă, în termenii unui vechi cântec popular francez despre o sfântă, ca „Franţa-Solange, buze de iasomie!”. Vestită personalitate mondenă într-un Paris estetizant până la decadenţă, ea devine umila adoratoare a posesivului iubit, prefăcut în himeră, aşa cum sugerează titlul unui capitol: Himeră a himerelor, totul este himeră. John Randolph, aviatorul american familiarizat cu mondenităţile Parisului, pilotează până la jertfă avioane de luptă, este rănit, iar medicii îi imobilizează craniul într-o mască de piele albă. Totuşi, nu o uită pe Veronica, de care se îndrăgosteşte într-un adăpost contra bombardamentelor, aşa cum şi ea îi rămâne fidelă, deşi nu-i vede chipul, iar contele profită că ea îl crede acel iubit, iniţial fără chip, şi o ia, ilicit, de soţie.
Titlul figurează, în plus, nesfârşitele latenţe ale vieţii, posibilitatea de a lăstări, la nesfârşit, noi evoluţii. Nu întâmplător, personajele sunt descrise într-un loc în chip de insecte, fluturi sau mante religioase, de unde inconştienţa lor devoratoare. Proliferarea imaginativă a realului justifică şi aleatoriul întâmplărilor, eroii fiind, practic, ispitiţi în toate direcţiile, fără restricţii, precum ramificaţiile unui copac cosmic. Eroina cea mai lovită de durere, Solange, ia, după moarte, înfăţişarea unui copac de pe domeniul cumpărat de ea în cinstea contelui, avatar justificat de marea ei strădanie de a conserva Franţa arhetipală, sădind arbori de plută în pofida protestului violent al lui de Grandsailles. Finalul iluminatoriu al epifanicei renaşteri a pădurii pe domeniul francez eliberat de germani emană o discretă forţă consolatoare, afirmând „întreaga realitate terestră şi sacră a acestui pământ”, în contrast cu „oribila noastră civilizaţie mecanică”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul