Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ceas sau palmieri

        Stelian Tăbăraş



„Blestemat fie cel ce a tocat viaţa mea în ani, luni, săptămâni, zile, ceasuri şi minute!” Cam în acest fel reacţiona un personaj din Plaut la instalarea în Cetate a unui ceas solar; unul pentru toţi, sincron cu altele de pretutindeni. În fond, aceasta era reacţia în faţa punerii de acord a timpului interior, subiectiv (aparent fără repere) cu a celui socialmente obiectiv. Au apărut de altfel studii comparative (să le zicem de antropologie) ce au făcut uz şi de hărţi, în care este scoasă în evidenţă deosebirea de civilizaţie (termen încă nedefinit ca lumea) între zonele ce au beneficiat de timpuriu de un ceas public şi cele ce n-au avut acest privilegiu. Noi, românii, cel puţin aceia din sudul şi estul Carpaţilor, facem parte din a doua categorie. În memoria creaţiei noastre orale mai întâlnim expresii ca: „soarele se ridicase de la pământ de aproape două suliţi”, „în (a)murgul serii”, „cât ai scăpăra”, „cât ai bate din palme” (această ultimă expresie se deformase rău de tot în ipostazele de adulare a lui Ceauşescu!).


Etic vorbind, ceasul public a inoculat în primul rând punctualitate – o componetă a ţinerii de cuvânt – a înlăturat tocmeala pe motive temporale. Dar a contribuit şi la o mai bună planificare a treburilor. Nu definesc unii filosofi timpul ca „durată a acţiunii”?


Portiţe de scăpare din chingile timpului găsim totuşi. Deja spunem „ne vedem pe la nouă” în loc de „la nouă”, sau motivăm pur şi simplu „mi-a stat ceasul”. Aproximările au pătruns până în studiile „serioase”: „prin anii...”, „prin deceniul şase...”, „pe undeva se spune că...”. De aici şi până la expresia „vis-ŕ-vis de...” nu e decât un pas. („Nu te supăra, fiule, care e trotuarul de vis-ŕ-vis?” – „Ăla de acolo, măicuţă!” – „Păi acolo mi s-a spus că ăsta de aici...”).


Cei ce n-au treabă sau n-au una precisă sunt cei mai impacientaţi de trecerea timpului (deci timpul nu e neapărat „durată a acţiunii”!). Sar de pe câte o bancă sau se scoală din iarba parcului şi ţi se adresează pe un ton ultimativ: „Cât e ceasul?” (Apelativele „vă rog”, „nu vă supăraţi” nu se mai folosesc, precum nici „mulţumesc”-ul final).


Ceasurile publice au început să dispară, cel puţin din Bucureşti. Cel de la Universitate intrase deja în conştiinţa afectivă a populaţiei, şi chiar în cea culturală. Oamenii spun de decenii „la ceas la Universitate”. A fost desfiinţat o vreme, după 1989, apoi reînfiinţat când cu admiterea în UE (mulţi am fost cei care am susţinut această necesitate). Acum, că ne-am văzut în UE, iar a urmat desfiinţarea ceasului, că mentalitatea sudic-balcanică nu s-o lăsa ea învinsă chiar aşa, cu una, cu două. La ce ne-ar mai folosi temporalitatea, dacă aparent obiectivul intrării în UE a fost atins? Mai bine un palmier, acolo, că nu mai vezi, când treci pe lângă el, că ai întârziat cu două ore sau că a trecut demult momentul pe care trebuia să-l „prinzi”.



Complexul istoric al celor „fără de timp” e vizibil chiar dacă de el nu s-au ocupat în mod special freudiştii. Un film drăgălaş, Fifi înaripatul, avea în centru un personaj simpatic ce fura ceasuri publice. Nici filmelor de animaţie nu le-au scăpat momentele comice ale unor şoricei sau ciocănitori ce îşi făcuseră adăposturile printre roţile şi arcurile unui ceas uriaş.


Dar ce altă amintire despre „cei fără de ceas” ne mai trebuie nouă, românilor, decât aceea a soldaţilor „eliberatori” cu zeci de ceasuri atârnate de gât sau ancorate pe ambele braţe, care – complex istoric – pronunţau mai întâi „davai ceas” şi abia apoi „davai nevastă”? Publicarea recentă a pozei neretuşate a „eroului” sovietic ce înfige pe Reichstag steagul sovietic învingător a arătat lumii civilizate un soldat cu ceasuri confiscate prinse pe ambele braţe.


Acum, desigur, lipsa ceasului de la Universitate nu mai marchează o orientare „asiatică”; prin palmieri edilii vor să sugereze o coloratură exotică, în cel mai bun caz mediteraneană (cu aluzie la obârşia noastră latină). Ar trebui să nu uităm însă că şi ţărmurile Mediteranei se uită la soarele european, că majoritatea statelor de acolo sunt membre UE, sau ar dori să fie, sau măcar au programe intense de colaborare cu apusul. Lipsa de punctualitate, atemporalitatea nu mai sunt o virtute nici în Grecia, nici în Spania, nici în Maghreb, ca să nu mai vorbim de Israel sau de Italia, de-a dreptul „nemţească” din acest punct de vedere.


În fond, care e problema, de ce nu am putea împăca ambele identităţi? Şi-un ceas, şi-un palmier?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul