Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„ Don Quijote nu este expresia nebuniei , ci a normalitatii”

        George Ardeleanu

Dialog realizat de Dan Stanca


Dragă George Ardeleanu, ne-am cunoscut în urmă cu vreo 10-12 ani la cafeneaua Pardon din Drumul Taberei. Am apreciat mereu la tine o atitudine sobră, echilibrată, animată de un umor subtil. Nu bănuiam pe vremea aceea că vei fi autorul celei mai bune cărţi care s-a scris vreodată despre N. Steinhardt şi care în mod sigur nici nu se va mai scrie. La şapte ani, dacă nu mă înşel, de la apariţia cărţii, cum te simţi? Mai eşti copleşit de glorie?


„Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?ˮ, vorba poetului...
Cât despre locul pe care îl acorzi monografiei mele în topul cărţilor despre N. Steinhardt, lucrurile sunt simple, dacă dorim să le lămurim: monografia mea este cea mai bună, întrucât e singura. Aşadar sper că am reuşit să evit ridicolul situaţiei de a concura cu mine însumi şi de a ieşi pe locul al doilea... Desigur, s-au mai publicat căteva cărţi (puţine!) despre Steinhardt, însă nu cu caracter monografic. S-au mai susţinut câteva teze de doctorat , însă nu toate s-au publicat, alte teze sunt în curs de elaborare şi tot aşa...
Pe ce te bazezi însă când afirmi că „în mod sigur nici nu se va mai scrie” o asemenea carte? E o afirmaţie hazardată şi ar fi şi trist să fie aşa... Între timp, după cum ştii, la Polirom au apărut 17 volume din Integrala operei lui N. Steinhardt, care este o ediţie ştiinţifică (nu i-aş spune chiar critică) şi care oferă o substanţială platformă documentară viitorilor cercetători (platformă pe care eu nu am avut-o, dar pe care am construit-o... pentru alţii). Gândeşte-te, de pildă, că acum toată publicistica interbelică a lui N. Steinhardt s-a publicat în volumul Articole burgheze, actualul cercetător o are cu lejeritate la îndemână, în timp ce eu a trebuit să identific fiecare articol în arhive, să-l fotocopiez şi aşa mai departe... Acum varianta inedită a Jurnalului fericirii s-a publicat tot la Polirom (în 2012), în timp ce eu a trebuit mai întâi... s-o descopăr în arhivele mănăstirii Rohia şi apoi s-o editez. Şi exemplele pot continua... Nu mai vorbesc de aparatul critic al fiecărui volum. La care se adaugă faptul că apar noi şcoli de gândire şi noi metode critice, iar generaţia noastră rămâne inevitabil o generaţie de dinozauri... Încât ar fi mai mult decât jenant ca monografia mea să nu fie depăşită în viitor de altele mult mai frumoase şi mult mai luminoase...
(N-aş vrea să trecem la următoarea întrebare fără să aduc un omagiu cafenelei Pardon Cafe din Drumul Taberei, cafeneaua din Bucureşti în care mă simt cel mai bine.)


Există un model Noica în cultura română şi în general noi căutăm modele, ceea ce este un lucru foarte bun. Există, te întreb, şi un model Steinhardt? Aici nu mai e vorba doar de cultură, ci de mult mai mult.


Te întreb şi eu: chiar (mai) există un model Noica în cultura română? A existat, desigur, ceea ce s-a numit „Şcoala de la Păltiniş”, iar discipolii lui Constantin Noica joacă astăzi un rol important în cultura română. Este mai mult decât onorabil din partea lor că ori de câte ori e nevoie îşi apără maestrul în diversele procese (ideologice, etice etc.) intentate filozofului după 1989, însă problema este dacă aceştia chiar perpetuează modelul Noica. Nu cumva se îndreaptă spre alte „zări” culturale? De altfel, dacă deschidem Jurnalul de la Păltiniş, descoperim nu puţine momente polemice între profesor şi discipoli, dacă ar fi să ne gândim doar la discuţiile legate de moartea martirică a lui Mircea Vulcănescu. Evident, aceasta e doar o întrebare, o temă de reflecţie...
N-aş vorbi, în schimb, de o „Şcoală de la Rohia”, cum înceară unii juni steinhardtologi. Steinhardt a fost şi el vizitat de tineri, a avut şi el discipoli, însă aceştia nu s-au constituit într-un grup, într-o „şcoală”, n-au realizat coeziunea grupului din jurul lui Noica, relaţia maestru – discipoli fiind mai degrabă una de tip „rizomatic”, dacă se poate spune aşa...
Ca să vorbim de un model Steinhardt, trebuie să avem în vedere mai multe paliere: cultural, ideologic, etic, religios etc. Probabil că există descendenţi, dacă nu pe toate, măcar pe unele dintre aceste paliere. Există o direcţie liberal-conservatoare (de tipul celei la care aderase Steinhardt) printre ideologiile care se manifestă astăzi la noi, există, cred, unii (puţini) clerici care aplică metoda omiletică a părintelui Nicolae (flexibilitate în interiorul dogmei, o anumită ludicitate expresivă, racordare la imperativele modernităţii, o puternică infuzie culturală etc.), există critici (puţini) care „practică” entuziasmul hedonist în textele lor, fiind orientaţi spre ceea ce am numit cândva o „ontologie a binelui” , invalidând celebra butadă a lui Gide conform căreia „literatura bună nu se face cu bune sentimente” ş.a.m.d. Câţi însă dintre noi ne ridicăm la altitudinea etică a lui N. Steinhardt? Câţi dintre noi am fi putut face la ieşirea din închisoare un bilanţ de felul celui realizat de Steinhardt?


Ai ţinut de curând o conferinţă la un simpozion ştiinţific de mare anvergură, unde au fost prezente personalităţi culturale din toată lumea, o conferinţă aşadar despre Don Quijote în închisorile comuniste. Explică, te rog, cu acest prilej relaţia care există între acest personaj legendar şi suferinţele prin care au trecut deţinuţii noştri politici...


Da, e vorba de un colocviu internaţional (El retablo de la libertad. La actualidad del Quijote), organizat de Catedra de Spaniolă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, consacrat împlinirii a patru sute de ani de la publicarea părţii a doua a romanului Don Quijote. Comunicarea mea, Don Quijote: o problemă de etică. Reprezentări în literatura Gulagului Românesc, şi-a propus să urmărească anumite recurenţe ale modelului Don Quijote (roman, personaj, mit, simbol etc.) în literatura carcerală din România comunistă. Nu mică mi-a fost surpriza să găsesc poezii „scrise” în închisoare de Radu Gyr, Ion Omescu, Demostene Andronescu, Lucian Valea, Constantin Oprişan ş.a. în care este invocat modelul Don Quijote. Fireşte, plecasem în căutările mele de la Jurnalul fericirii, în care numele Don Quijote are multe şi diverse „intrări”. Este inevitabil să ne întrebăm cum se explică faptul că într-un univers coşmaresc, atroce, al confruntării cu cea mai dură realitate se postulează modelul Don Quijote, cel care, cel puţin în aparenţă, practică iluzia şi autoiluzia, „nebunia” şi Utopia. Aşadar, nu un model al pragmatismului (cum ar fi presupus o asemenea existenţă), ci al idealismului. Este un paradox aparent, pentru că pentru aceşti autori modelul Don Quijote este o problemă de etică. Pentru niciunul dintre aceşti autori Don Quijote nu este expresia nebuniei (ci, doar, eventual, a „nebuniei mântuitoare” ), ci a normalităţii care devine excepţie într-o lume anormală şi, nu în ultimă instanţă, o formă de imitatio Christi (în sensul dat de Miguel de Unamuno în celebra sa carte). Ei contestă „normalitatea” adaptării la anormalitate şi prin aceasta identificarea cu modelul Don Quijote devine o formă de subversiune etică şi politică.


Steinhardt a fost în interbelic o persoană cu un pronunţat caracter ludic, înclinat spre şarje parodice, luându-şi peste picior confraţii. Transformarea lui este uluitoare. Dar citindu-i predicile pe care le-a scris după convertire se observă şi aici un caracter jucăuş, al omului superinteligent, care nu vrea să fanatizeze şi fuge ca dracul de tămâie de fanatism, de fundamentalism, de tot ceea ce înseamnă exces. Eşti de acord cu punctul meu de vedere şi, dacă eşti, crezi totuşi că ludismul părintelui Nicolae a afectat întrucâtva ataşamentul său creştin ortodox?


Sunt de acord cu ceea ce spui tu, cu precizarea că în interbelic, atunci când Steinhardt – Antisthius în volumul său de debut În genul... tinerilor − îşi ironiza şi parodia congenerii (atât pe cei de dreapta, cât şi pe cei de stânga), o făcea de pe poziţiile liberalismului conservator, şi nu de pe poziţii nonconformist-avangardiste. Orientarea estetică a junelui Steinhardt era mai degrabă una conservatoare. Or, tocmai prin convertire el devine mai flexibil şi mai deschis în faţa diverselor experimente ale modernităţii şi postmodernităţii literare. Aşadar, monahul Nicolae este într-un fel mai flexibil şi mai nonconformist decât scorţosul, uneori, Antisthius. Astfel că particularităţile predicilor sale, pe care le-ai identificat corect, nu ne pot surprinde prea tare dacă le analizăm în relaţia cu devenirea globală a omului Steinhardt. Nu cred că acest ludism de care pomeneşti a afectat în vreun fel ataşamentul creştin ortodox al lui Steinhardt, dimpotrivă. Părintele Nicolae – am mai spus-o – ilustrează modelul Zosima din Fraţii Karamazov, nu modelul Ferapont...


Ştiu că te-ai ocupat şi te ocupi de personalitatea lui Dinu Pillat. Dinu a fost prieten bun cu Steinhardt, se şi vizitau, părintele, acasă la Pillaţi, se simţea excepţional. Dinu Pillat, pe de altă parte, era un om foarte credincios. Procesul Noica − Pillat în epocă a făcut vâlvă. Crezi că la ora actuală mai putem realiza asemenea grupuri intelectuale care să-şi rişte viaţa de dragul unor idei?


Mă tem că astăzi grupurile intelectuale sunt asemenea... partidelor politice. Aşa cum, de fapt, astăzi nu mai există partide politice, cu o anumită identitate, ci doar grupuri de interese (era să zic „găşti” de interese), care se combină, se desfac, se repliază pe alte direcţii, se recombină după alte ecuaţii şi tot aşa (ca într-o veritabilă partuză), tot aşa se întâmplă şi cu grupurile intelectuale, care de altfel urmează patternul oferit de bestiarul politic. Încât mă îndoiesc că s-ar mai putea realiza grupuri intelectuale care să-şi rişte viaţa de dragul unor idei, probabil că numărul informatorilor ar fi mai mare decât înainte de 1989... Deşi, cine ştie, poate că în faţa Răului...


Părintele a murit, din câte ştiu, în 1989 în acelaşi an cu I.D. Sîrbu şi cu atât de mediatizatul acum Arsenie Boca. Oare aceste morţi au fost ca o prefigurare a sfârşitului unei epoci sumbre? Au murit ca în acest fel să fertilizeze, conform sentinţei evanghelice citată şi de Dostoievski drept motto în Fraţii Karamazov, un spaţiu pentru a se ivi de acolo planta libertăţii şi a dreptăţii? Poate e cam naivă întrebarea mea, dar să reflectăm asupra ei.


Este, ca să zic aşa, o perspectivă... mistică. Personal, aş fi preferat ca aceste spirite extraordinare, încarcerate, hărţuite de Securitate, interzise, marginalizate să apuce să vadă prăbuşindu-se şandramaua... Aş fi preferat, de asemenea, ca toate aceste nume invocate de tine să poată deveni puncte vii de reper şi în contorsionatele evenimente de după 1989. Personal, de mai multe ori în aceşti 25 de ani m-am întrebat cum ar fi reacţionat Steinhardt într-o împrejurare sau alta, m-am întrebat: cu cine ar fi votat Steinhardt, dom’le? Apropo de modelul Steinhardt, într-o discuţie scurtă pe care am avut-o cu domnul Andrei Pleşu despre Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, în care i-am spus că în cartea sa (excelentă!) se pot identifica anumite convergenţe de perspectivă cu viziunea lui Steinhardt, domnul Pleşu mi-a mărturisit că a simţit de multe ori pe parcursul scrierii acestei cărţi nevoia să stea de vorbă cu Steinhardt... Aş fi vrut de asemenea să ştiu ce părere ar avea părintele Arsenie Boca despre „fenomenul Arsenie Boca” de azi (deşi pot aproxima un răspuns). Aş fi vrut să vad reacţia lui I.D. Sîrbu în faţa mineriadelor din şi de după 1990...


Şi în final întrebări mai mult sau mai puţin banale. La ce lucrezi acum? Cum îţi vezi viitorul? Eşti conferenţiar universitar. Te mulţumeşte actualul statut social?


După cum ştii, sunt implicat în realizarea a două integrale: Integrala operei lui N. Steinhardt, care se publică la Polirom, ajunsă, aşa cum am spus, la cel de-al XVII-lea volum, şi Integrala operei lui Dinu Pillat, finalizată de curând la Humanitas (şase volume). E vorba de ediţii ştiinţifice, care presupun o muncă destul de intensă. În cazul Integralei Steinhardt, urmează să mă ocup de partea cea mai dificilă (deja îmi provoacă frisoane!), editarea corespondenţei trimise (inclusiv a corespondenţei interceptate de Securitate şi recuperate din arhivele CNSAS). E vorba de recuperarea scrisorilor de la destinatari (o parte au fost recuperate), de organizarea şi clasificarea lor, de descifrarea şi transcrierea acestora, de realizarea aparatului critic etc., etc.
Când mă gândesc la actualul meu statut social, îl compar cu cel din intervalul 1987-1990, când eram profesor de română în Valea Jiului şi când singura mea „ocupaţiune mintală” (vorba lui Moromete), în afara orelor, era să procur cărbuni pentru încălzirea godinului din garsoniera îngheţată, în condiţiile în care tocmai se născuse fiica mea, şi când, dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să predau la Litere, i-aş fi mutat falca din loc, socotind că-şi bate joc de mine... Văzând lucrurile din această perspectivă, fireşte că sunt mulţumit...
Cât priveşte viitorul – vorba lui Bacovia – deocamdată e sublim...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul