Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un spectacol la tensiunea prezentului: „Terorism”

        Dana Pocea

La TNB, unde se joacă piesa Fraţilor Presniakov, Terorism, tranzitezi foaierul sălii, printre Îngerii lui Şetran şi Grădinile suspendate ale lui Ion Alin Gheorghiu. Expoziţiile de aici (unele permanente) ale unor artişti plastici consacraţi oferă posibilitatea unei iniţieri estetice. Privite cu atenţie, pânzele lui Gheorghiu, de pildă, par că sunt pe punctul de a exploda în deformări succesive ale reflexelor culorii, capabile să producă efecte de perspectivă. Autorul lor scrie undeva: ,,Aş vrea să pictez cu mine/ Dacă întind mâinile şi picioarele/ Ca o cruce greacă/ Acopăr pânza”. Confesiune memorabilă care, după ce am văzut spectacolul lui Felix Alexa, impetuos, cu o arhitectură sigură, demonstrând o ştiinţă a concentrării energiilor şi a compunerii unor caractere puternice, nu numai că s-a convertit într-o obsesie, dar mi-a şi readus în minte barochismul dramatic al culorilor, făcându-mă să mă gândesc la posibile analogii. Desigur, regizorul recidivează, el nu e la prima montare a textului în discuţie. Să nu-l fi mulţumit ceea ce a comunicat, acum aproape opt ani, în spectacolul de pe scena Teatrului de Stat din Constanţa? Nu ştim, dar puţin importă. Cert este că de „poveştile” destul de contondente ale Fraţilor nu scapi neatins. Structurate în şase scene (secvenţe, tablouri), fiecare purtând un titlu, ele au continuitate una cu cealaltă, atât în planul acţiunii, cât şi prin dozajul încărcăturii paroxistice, coerenţa lor fiind un atu de necontestat.
Felix Alexa, specializat în ultima vreme în analiza la microscop a sinonimelor terorii, cum ar fi spaima, groaza, frica (vezi Revizorul, Butoiul cu pulbere), pictează scenele-tablouri din Terorism cu lama în pielea actorilor. Personajele reuşesc să aducă, astfel, la rampă biografii tensionate, distincte, într-un decor simplu, dar sugestiv, funcţionând (de ce să mă opresc odată intrată în joc?) ca un passepartout ce încadrează o pânză care dă senzaţia că dintr-o clipă în alta va părăsi rama. Dacă în reprezentaţia constănţeană scenografia i-a aparţinut Dianei Ruxandra Ion, în noua sa versiune de spectacol, Felix se arată a fi adeptul schimbării şi o alege pe Andrada Chiriac. Nu aş vrea să trec totuşi mai departe fără să amintesc că spaţiul de joc creează, printre geamantane, gadgeturi, visuri, iluzii etc., exploatând ingenios fiecare detaliu, o stare-limită, de aşteptare a lui Godot. Scenele se derulează, rând pe rând, într-un crescendo coşmaresc, parcă ar fi elaborate într-un şantier psihanalitic, vin în prim-plan cu o problematică umană gravă, cu vieţi eşuate fără putinţă de salvare sub tăvălugul cotidianului.
Secvenţa-prolog, intitulată Aeroportul, pe care eu aş numi-o, gândindu-mă la Bruegel cel Bătrân, Parabola orbilor, debutează sub semnul aşteptării, cu acumulări de tensiune de la o replică la alta, într-un aeroport închis din cauza unei situaţii de urgenţă, provocată de ameninţarea cu explozia unei bombe. Într-o societate expusă permanent neprevăzutului, în care „infernul sunt ceilalţi”, cum ar zice Sartre, totul se îndreaptă către un profund conflict de factură psihologică, iar destinele oamenilor sunt puse sub semnul hazardului şi terorii. În următoarea secvenţă, Dormitorul, se prefigurează cu sarcasm, la fel ca în Amanţii lui Magritte, ceea ce ar trebui să fie, în viziunea Presniakovilor, o „lume de creaturi fericite”. Din interpretarea lui Mihai Călin, a Irinei Movilă şi a lui Andrei Finţi, protagonişti de un relief atent marcat, transpare clar ideea că iubirea este un simulacru de durere, vinovăţie şi plictis. Din amanta bovarică (Irina Movilă), după explozia din apartament, nu mai rămân decât mâinile „imortalizate” într-o fotografie destinată unei expoziţii macabre. În Pasagerul, soţul înşelat care descoperă adulterul şi-l sancţionează printr-o crimă, lăsându-i pe cei doi amanţi pradă exploziei, Andrei Finţi e o apariţie implozivă, riguroasă, cu atât mai pregnantă cu cât scena nu are loc la vedere, ci e relatată de personaj. Parcul, de astă dată o scenă-tablou cu miză comică, mi-aş permite să-l plasez pe undeva prin vecinătatea Semnificaţiei timpului a lui Dali. Două actriţe cu personalitate şi farmec, Adela Mărculescu şi Ileana Stana Ionescu, portretizează savuros o bunică de o cuceritoare duioşie şi, respectiv, o doamnă în vârstă fără urmaşi. Autorii le obligă la spovedanii. Aflăm că una dintre ele, fară a mărturisi tot ce simte cu adevărat, recunoaşte că a fost chinuită de soţ şi l-a ucis, motiv pentru care nu ezită să-şi instige prietena la crimă. Ei da, bunicuţe teroriste (rasiste în piesă) există!
În Biroul avem imaginea unui veritabil viespar, o secvenţă-tablou halucinantă, amintindu-l pe Bosch din Purtarea crucii, unde personajele sunt supralicitate in extremis, iar cablurile de tensiune de prea multă încărcătură nu mai rezistă şi provoacă, în cele din urmă, scurtcircuit. Dereglările în angrenaj apar imediat ce se constată o absenţă din birou. O colegă, retrasă pentru o vreme în „camera de relaxare”, întârzie să-şi facă apariţia la locul de muncă. Totul culminează, producându-se un adevărat cutremur psihologic, cu descoperirea morţii acesteia. Claudiu Bleonţ, energic, uşor angoasat, interesat de ,,funcţionarea” firmei, reacţionează, în rolul Bărbatului, ca un ceas cu bombă, scoate la iveală sensibilităţi diferite, scormoneşte în zone ale memoriei în care sunt stocate sentimentele, gândurile fiecărui angajat(e), prieten(e), încât luând act de ele te cuprinde groaza, mila şi revolta faţă de astfel de existenţe, săvârşind parcă un ritual al derizoriului şi deznădejdii de un grotesc tragic hilar. Rodica Ionescu, Femeia numărul 3, aranjează pe birou colajele copilului, Natalia Călin, o altă femeie, ascunde faptul că e necăsătorită, etalând poza fratelui în ipostază de soţ. Tania Popa şi Florentina Ţilea, amândouă în personaje cu vieţi la fel de mărunte, creionează tipologii individualizate nu numai verbal, ci şi din punct de vedere al mentalităţii, al traumelor ce le marchează. După ce trece momentul de isterie al şocului, jucat excelent atât de Tania Popa, cât şi de Claudiu Bleonţ, cea trecută la cele veşnice aproape că este uitată. Discuţiile alunecă acum spre apa Evian şi spre starea civilă a uneia dintre femei. Mihai Calotă, nedumerit, calm în aparenţă, cu un aer mucalit, dar de efect, întruchipează un personaj secătuit, îngrozit de faptul că, întocmai ca întreaga faună imaginată în Terorism de Fraţii Presniakov, trăieşte într-o realitate opresivă faţă de condiţia umană, ce nu îngăduie individului să-şi afirme personalitatea. În Cazarma, secvenţă ce trimite din nou la Dali, şi anume la Războiul, se reconstituie o scenă în care nepăsarea şi indiferenţa, percepute ca imune la durere, domină intriga şi conferă personajelor consistenţă. Marius Bodochi (prezent şi în distribuţia de la Constanţa) manifestă o formă de generoasă inspiraţie. Controlează cu aplomb detaliile, arată o concentrare maximă, care îl ţine departe de orice automatisme, evoluează ca şi când s-ar privi în oglinda morţii, afişând o expresie apocaliptică a alienării. Subordonaţii Colonelului, realmente împins de Bodochi pe treapta de sus a demenţei, personaje bine susţinute de Răzvan Oprea (şi el s-a mai întâlnit cu textul şi în spectacolul Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Foarte Mic) şi Victor Ţăpeanu, îşi secondează superiorul, batjocorindu-şi un alt coleg, „văzut” în datele unei măşti năuce şi depersonalizate de Mihai Calotă, ce nu marşează la ,,glumele” lor. Acestora li se alătură, cu stăpânire de sine şi resemnare, jucând iarăşi inspirat şi nuanţat, Claudiu Bleonţ. Aşa că împreună realizează o autentică sarabandă a delirului.
În fine, Avion este titlul scenei-epilog. Un echivalent celebru pentru aceasta ar putea fi, mai ales dacă se vrea să i se releve sensurile şi mai puţin vizualitatea, De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Tabloul lui Paul Gaughin aşază, aşadar, mesajul spectacolului sub semnul unor întrebări-cheie. Soţul înşelat, incapabil probabil să se detaşeze de amintirea crimei, stă într-un scaun, asemănător celor din avioane, şi retrăieşte intens, obsesiv, cu o expresie de decrepitudine punctată discret de Andrei Finţi, momentul pregătirii uciderii soţiei şi amantului. Impresia de ansamblu e că toată cohorta foştilor pasageri din aeroport se găseşte într-un ospiciu unde minţile se pierd în imaginar. Şi, ca să rămân până la capăt în universul picturii, dar şi fidelă cu ceea ce am încercat să demonstrez, cred că e greu să nu fii ispitit să apropii Terorism de Strigătul lui Munch.
Preocupat să depăşească o relatare pe orizontală a faptelor, Felix Alexa ne oferă încă un spectacol de un profesionalism exemplar, lucrat cu minuţiozitate, reuşind să foreze în subteranul tulbure al conştiinţelor şi să aducă la suprafaţă nu groaza sau frica, ci pietatea. El pictează, cum am mai spus, cu lama de ras şase tablouri distincte, aparent autonome, pe care le integrează în unul singur şi-l livrează spectatorilor ca atare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul