Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre un memoriu şi despre o reformă

        Adrian Costache

A circulat pe reţelele de socializare un memoriu al Departamentului de Filologie Clasică şi Neogreacă de la universitatea bucureşteană care protesta împotriva faptului că e posibil ca, în noile planuri-cadru gimnaziale, latina să nu mai figureze ca disciplină de studiu. Dincolo de argumentele aduse în sprijinul menţinerii latinei la clasa a VIII-a, multe dintre ele pertinente, dar sunând cumva „clasic”, memoriul atinge câteva lucruri sensibile cu privire la ceea ce numim generic dezbatere în spaţiul public. Spuneam cu ceva timp în urmă că piatra de încercare a oricărei reforme este elaborarea planului-cadru, adică stabilirea disciplinelor de studiu şi a numărului de ore în spatele cărora se poate identifica o filozofie şi o finalitate a şcolii preuniversitare. Mai mereu însă când s-a ajuns aici lucrurile s-au blocat, pentru că a dispărut brusc „interesul elevului” şi a apărut în schimb pregnant „interesul profesorului”, speriat de restrângerea catedrei. Nu mai punem la socoteală şi demersurile sindicatelor, apărătoare ale „interesului profesorului”. Dar, într-un fel sau altul, toate aceste lucruri sunt cumva ştiute, iar în cele din urmă cineva (Ministerul!) taie „coada pisicii” şi ia o decizie administrativă, acesta fiind, în fond, finalul oricărei dezbateri reale sau mimate. Nemulţumiri şi nemulţumiţi vor fi mereu, în momentul de faţă, profesorii de română, latină, istorie. Important este ca argumentarea deciziilor finale să stea în picioare şi să convingă cel puţin minţile cât de cât obiective. Se pare însă că tocmai aici stăm destul de prost. Fiindcă orice modificare a arhitecturii curriculare ar fi trebuit foarte serios motivată. Din start însă, motivaţii de genul că planul-cadru are în vedere „un profil dezirabil al acestuia (al elevului) la finalul unui ciclu de învățământ: așteptările recunoscute social de la absolvent” fără descrierea „profilului dezirabil” sau a „aşteptărilor recunoscute social” riscă să devină retorică goală, adică un fel de limbaj de lemn al educaţiei. Este ceea ce pare că s-a întâmplat şi cu recentele variante ale planului-cadru gimnazial în cazul cărora, deşi s-a încercat o motivare a structurării lor, argumentele au fost palide. A lipsit astfel o diagnoză privind modul în care au funcţionat vechile planuri-cadru şi al neajunsurilor de-a lungul anilor. Consecinţa nu poate fi alta decât aceea că nu vom şti nici de acum înainte, cu limpezime, care este profilul viitorului absolvent de gimnaziu.
Dar Memoriul evidenţiază cu acurateţe şi recurente „patologii” ale dezbaterilor. Se întâlnesc în documentul elaborat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei enunţuri, texte care includ un tip de demagogie care maschează în fond o neputinţă de argumentare. De pildă: „în august-septembrie 2015 au fost organizate dezbateri față în față cu organizații sindicale, organizații din societatea civilă, asociații profesionale, experți curriculum, reprezentanți ai universităților”. Aşa o fi fost, dar, ca să-i credem, ar fi trebuit să apară precizări în acest sens: cine a participat la aceste dezbateri, ce universităţi, ce organizaţii sindicale, ce asociaţii de experţi (cine or fi aceştia!) şi, mai ales, ce aspecte relevante au fost discutate.
Dincolo de cazul particular al latinei, care a generat reacţia Departamentului corespunzător al Universităţii Bucureşti, impactul adus de noile variante ale planului-cadru dezvăluie însă şi carenţe serioase de concepţie care-şi au cauza în modul în care cercetarea pedagogică, ştiinţifică sau şcoala reală au contribuit (sau n-au contribuit!) la realizarea acestora. E adevărat, avem foarte mulţi experţi, fiindcă au apărut multe domenii specifice de cercetare. Competenţa acestora, când ea este reală şi nu mimetic-europeană, presupune însă drastice limitări de viziune, aşa cum limitări apar şi în cazul consultării profesorilor-practicieni. De pildă, într-un fel vede un umanist profilul învăţământului obligatoriu şi conceptul culturii generale şi altfel un profesor de ştiinţe. Pe de altă parte, practicienii sunt de regulă îngrijoraţi de probleme mult mai pământene decât de o „nouă viziune/filzofie” despre planul-cadru (a se vedea şi reacţiile apărute!); ei sunt preocupaţi mai ales de ceea ce se va întâmpla cu disciplina lor, cu catedra lor, puţini având puterea şi „ştiinţa curriculară” de a se ridica deasupra unui context particular-subiectiv. Pe scurt, profesorii de română vor cere mai multe ore de română, îngrijoraţi între altele şi de nivelul de utilizare al limbii naţionale, care e tot mai precar, ca şi de serii de absolvenţi ce dovedesc a avea competenţe tot mai scăzute de a lucra cu textul, cu cuvântul. Impasul este serios, aşadar. Cauzele nu se pot limita totuşi doar la numărul de ore, stabilit de planurile-cadru, ci are în vedere în mod cert şi conţinuturile disciplinelor de studiu. E greu de înţeles cum e posibil ca un copil normal să aibă reale dificultăţi în a descifra şi a înţelege un text după nouă ani de şcoală sau probleme reale cu tabla înmulţirii. Ceva nu e în regulă şi priveşte probabil chiar echilibrul dintre ce „se învaţă”/studiază şi ce semnificaţie are acest lucru în raport cu nevoia de „a fi în lume” a elevului. E vorba, cu alte cuvinte, de ce conţinuturi învaţă elevul azi în şcoala obligatorie şi la ce-i folosesc ele...
O rezolvare nu e deloc facilă câtă vreme Ministerul Educaţiei, ca instituţie, şi birocraţia adiacentă nu par a fi recunoscut vreodată temeiurile unei crize a educaţiei în România. Fiindcă doar de la o asemenea recunoaştere de bun-simţ se mai pot aştepta soluţii durabile atât dinspre şcoala reală, cât şi din partea acelor teoreticieni capabili de „viziuni”, dar tot mai puţini la număr, care urmăresc cu adevărat starea educaţiei preuniversitare din ultimul deceniu.


P.S.: Apropo de conţinuturi: citesc o pagină din manualul de biologie pentru clasa a V-a. Înţeleg de aici că un elev ar trebui să ştie ce înseamnă: fasciculele libero-lemnoase, inelul de creştere, epiderma, scoarţa, cilindru central, măduva, vase lemnoase, vase liberiene… Nu-i cam mult?!... Şi la ce serveşte?!...


P.P.S.: De la una la alta: imaginez că sunt profesor. Vreau să mă duc cu elevii mei la un spectacol teatral. La Bulandra, se joacă de câteva luni File din viaţa lui Bach. Aprecieri ditirambice cu privire la valoarea spectacolului. Dincolo însă de formula originală a spectacolului – un amestec de pantomimă, dans, muzică – şi de o posibilă ironie la adresa lumii contemporane, plină de forme al kitschului: sexualitate, epidermism, fuga de idei, spectacolul n-are nicio legătură cu Bach. E adevărat, în final se aude un fel de… Ave Maria şi un fel de… Aleleuia. Întrebarea pe care mi-am pus-o este până unde se poate merge cu „tabloidizarea” într-un spectacol care are ca pretext un motiv al culturii clasice?!... De altfel, cam acelaşi lucru se întâmplă şi într-un alt spectacol, Ivanov de A.P. Cehov, la acelaşi teatru, sub semnătura unui regizor celebru.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul