Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Adevărata literatură comparată

        Dan Stanca

Pe Elisabeta Lăsconi o cunosc de mai multă vreme, mai exact din perioada când scria în Adevărul literar şi artistic. Susţinea acolo o rubrică insolită, „cărţi pereche”, prin care încerca să depisteze înrudiri între romane care aparţineau nu numai unor spaţii diferite de cultură, dar şi unor epoci diferite. Fineţea ei de-a descoperi asemenea apropieri era remarcabilă şi, ceea ce e cel mai important, nu făcea aceasta într-un mod forţat, cu tot dinadinsul, pentru-şi impune punctul de vedere. Demersul ei era aproape impersonal şi dezvăluia ceea ce ochii celorlalţi, din comoditate, din superficialitate, robi ai unor clişee, nu vedeau. Mi-aduc aminte că şi pe mine m-a pus alături de Michel Houellebecq, vorbind despre celebrul roman al acestuia din urmă Particulele elementare şi cartea mea mult mai puţin cunoscută, apărută în 2002 la Editura Albatros, Pasărea orbilor. Aşa ne-am cunoscut şi am rămas buni prieteni. Între timp, rubrica ei despre „cărţile pereche” s-a mutat la România literară şi Viaţa Românească. Era dorinţa unui literat de-a atrage atenţia asupra acelor asemănări care arată că un roman sau o nuvelă nu este ceva unic, ci intră în rezonanţă cu alte opere din alt timp, din altă ţară, creând astfel o reţea de vibraţii prin care literatura, pe drept cuvânt, reprezintă o valoare universală. Până la urmă, acesta este adevăratul comparativism. Nu comparăm ceva cu ceva doar de florile mărului, ci pentru a pune în evidenţă un ţesut unitar. Morala, puţin preţioasă, este de aceea una singură: nu suntem singuri. Eu scriu acum ceva, dar ceea ce pun eu pe hârtie comunică cu gândurile şi cuvintele altuia, pe care nu-l cunosc, pe care nu o să-l văd niciodată, care poate nici nu mai e în viaţă, dar cartea lui trăieşte împreună cu cartea mea. Autorii care se unicizează în mod stupid fac o mare greşeală. Orgoliul îi orbeşte şi nu-şi dau seama ce bine seamănă între ei. Cu cât asemănarea e mai izbutită, cu atât cărţile pereche sau surori au mai multă importanţă. Aceasta este lecţia de literatură şi de înţelepciune pe care de aproape 15 ani Elisabeta Lăsconi ne-o predă.
Este născută pe 1 februarie 1957, în Densuş. Are o fiică, Diana, care anul acesta, într-o zodie tot de Aer, Balanţă, va împlini 30 de ani. A făcut Facultatea de Filologie la Bucureşti, pe Edgar Quinet, şi a fost colegă de grupă cu Mircea Cărtărescu. Mircea e mai mare cu un an, născut în 1956, dar din cauza armatei care, dacă erai viitor student, se făcea atunci timp de nouă luni, a pierdut, cum ar veni spus, un an. Ea l-a cunoscut foarte bine pe viitorul mare scriitor, i-a perceput atât timiditatea, cât şi ambiţia. Ceva în om mocnea şi aştepta momentul erupţiei. Elisabeta avea luciditatea pentru a descoperi adevăratele valori. Nu a vrut să fie ea creator, ci doar oglinda care să le servească altora. Această oglindă a făcut o operă măiastră, iar în ceasurile când ea se luptă cu suferinţa, importanţa efortului ei intelectual este cu atât mai semnificativă.
La Editura Meronia, de curând, a apărut o carte care sintetizează munca ei de până acum: Cărţi pereche în literatura română şi universală. Ar mai trebui spus că volumul anterior al Elisabetei Lăsconi se ocupa de un autor pe care acum l-am uitat, Sorin Titel, de fapt a fost lucrarea ei de doctorat. Acolo ea descoperea ce înseamnă literatura Europei Centrale la un scriitor bănăţean care s-a stins devreme din viaţă şi nu a fost înscris în nici un curent al epocii. Şi acum strădaniile pun în evidenţă asocieri nebănuite. Cartea de faţă are patru părţi: Secolul XIX, întemeieri şi capodopere, basm cult, nuvelă şi roman, Secolul XX, aventurile prozei scurte, povestire, nuvelă, microroman, Secolul XX, perioada interbelică, triumful romanului, tot Secolul XX, axat de data aceasta pe opera de scriitor a lui Mircea Eliade, care acoperă şi interbelicul, şi postbelicul.
Luăm cartea în mână şi ne mirăm, purtând pe buze zâmbetul aceluia la început neîncrezător, dar, treptat, din ce în ce mai sedus de comparaţiile pe care autoarea se încumetă să le facă. Iată, după părerea mea, care sunt cele mai interesante: Enigma Otiliei şi Afinităţile elective de Goethe, Adela lui Ibrăileanu şi, incredibil, O dragoste de Dino Buzzati. Dar cea mai şocană dintre toate este aceea dintre Crăciunul de la Silvestri de Ionel Teodoreanu şi un roman inconfortabil precum Corecţii al lui Jonathan Franzen, intrat în spaţiul nostru cultural prin intermediul Editurii Polirom. Dar c e părere aveţi de asocierea dintre Pisica lui I.D. Sârbu – nici nu ştiam că autorul lui Adio, Europa! a scris aşa ceva − şi O pisică în ploaie de Hemingway? Sau de legătura dintre clasicul nostru Ion şi Către un zeu necunoscut de Steinbeck? Unui puşti care vede peste tot teribilisme, de fapt oglinda sufletului său, asemenea demersuri îi provoacă zâmbete distante. Nici pe un profesor de modă veche nu-l pot încânta. Elisabeta Lăsconi a riscat să meargă pe un drum NUMAI al ei, ştiind la ce se poate aştepta, dar crezând în bunul ei gust, în fineţea actului critic şi mai ales în faptul că a citit TOT.
Deşi este de o viaţă profesoară la un liceu de elită din Capitală, unde, dacă nu ar fi fost un cadru didactic serios şi responsabil, ar fi fost repede zburată de la catedră, autoarea noastră nu şi-a pierdut nici pentru o clipă simţul aventurii. Nu a vrut niciodată – cum se spune – să-şi smintească elevii, dar nici nu a vrut pe sine să se plafoneze practicând până la capăt un conformism aplatizant. Cartea aceasta, poate, este revanşa ei la sutele de ore de didactică, încercând să le explice elevilor pe înţelesul lor ce este literatura, de ce este necesară tocmai prin gratuitatea ei, de ce un scriitor este o fiinţă specială. A izbândit. Cartea este scrisă cu mâna fermă a profesorului, şi nu a eseistului turmentat. Este cartea curajului şi a răbdării, a devoţiunii şi a tenacităţii, a bucuriei şi a tristeţii. Este o carte simplă care duce în cârcă o cultură uriaşă. Iar când am văzut şi legătura dintre Ferma „Coţofana veselăˮ a lui Radu Tudoran şi Ferma animalelor a lui Orwell chiar că am căzut pe spate.
Spuneam la începutul acestor rânduri că s-a ocupat şi de mine. Nu mă vedeam neapărat înrudit cu iconoclastul autor francez. Dar ceea ce nu ştim este deseori mai important decât nivelul nostru limitat de înţelegere. Tot Elisabeta Lăsconi a văzut în romanul meu Apocalips amânat ecouri din Hesse şi Junger, deci autori la antipodul francezului. Aşa o fi... În faţa cărţii am tot respectul şi mă simt, graţie ei, o insuliţă dintr-un copleşitor arhipelag.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul