Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Puiu Iordănescu era stângaci

        Gelu Negrea

Cu pas mai mult hotărât decât sigur (Caragiale dixit!), tronsonul regular al acestei ediții de campionat, mai mult național decât fotbalistic, pășește neînfricat spre linia de sosire. Ori spre linia de start a confruntărilor decisive din play off și, respectiv, play out – cum vă place (Shakespeare dixit!). Ultimele runde nemaifiind în stare a fi capabile să schimbe mare lucru în compoziția celor două categorii de combatante la care făceam aluzie mai sus, punctul de maxim interes al momentului și schiței adiacente mi se pare a-l reprezenta mișcarea de du-te-vino produsă prin soccerul autohton între sezonul de toamnă târzie și cel de primăvară atât de timpurie, încât rotația anotimpurilor începe să fie un fenomen la fel de misterios ca rotația arbitrilor pe la meciurile unor echipe. De fapt, e un fel de a spune „du-te-vino”: mișcarea este orientată preponderent pe sensul „vino”, la capitolul „du-te” treaba stând, pe an ce trece, din prost în mai prost.
Ați înțeles, desigur, că mă refer aici la fenomenologia spiritului de migrație unidirecțională a forței de muncă și a personalului auxiliar din fotbalul nostru din ce în ce mai românesc. Ideea e că exportăm tot mai anemic și mai nesemnificativ (valabil inclusiv pentru excursia lui Budescu la marele zid financiar chinezesc...), iar la import oscilăm între un reputat internațional feroez și regimentul de iluștri conaționali cărora neagra străinătate (sau galbena, sau maronia – nu mai contează...) le înțelege fără milă dorul de casă și le satisface duioasa nostalgie. Din India, Arabia, Turcia, Bulgaria sau de nicăieri, fotbaliști pe care lumea nu poate să-i mai încapă se întorc spășiți la vatră, cu toții la pământ și(-o) apă. Chioară. Și nu mă gândesc neapărat la Adrian Mutu, deși ce se-ntâmplă cu el a depășit cam de multișor hotarele balzacienei comedii umane, bătând insidios către dramă. Sunt ani buni de când unul dintre cei mai talentați jucători născuți pe aceste meleaguri păcălește fotbalul și se păcălește pe sine amăgindu-se că mai reprezintă ceva pe stadioanele lumii. Când a ajuns la o formație de doi franci din Galia zilelor noastre, a sfidat realitatea crudă a degradării sale valorice și l-a provocat pe Zlatan Ibrahimovici la un concurs de curtea școlii: cine înscrie mai multe goluri în acea ediție a campionatului Hexagonului?! Din milă, nu menționez cu ce rezultat s-a soldat penibilul rămășag. Acum, Mutu – care de vreo trei ani a pierdut aproape complet contactul cu fotbalul de performanță, eșuând, după un voiaj lamentabil în India, în cimitirul elefanților de la Târgu-Mureș – i-a aruncat mănușa umilinței altui întors cu coada-ntre cele două picioare din deprimante voiajuri euro-asiatice, Ciprian Marica, cea mai bine plătită rezervă de pe continent (cu excepția lui Bogdan Lobonț, desigur...). Băiatul care a atins performanțe demne de Cartea Recordurilor, bifând perioade bune în care juca mai multe minute și înscria mai multe goluri la Naționala României decât pentru echipa de club în al cărei lot figura (făcea figurație, mai bine zis), domnul Marica, a dezvoltat, timp de aproape un deceniu, o singură preocupare devenită obsesie: contracte cât mai bănoase. Evoluții apreciate, performanțe sportive – vax albina: basme de frații Grimm și Petre Ispirescu! Contracte cu multe zerouri în coadă – acesta s-a revelat a fi idealul celui care, la 17 ani, era considerat cel mai valoros junior din Europa. Dar timpul a trecut, prefixul s-a schimbat și iată-l acum ofertat de Mutu la o întrecere menită să le deschidă ambilor, la vară, drumul spre înalta societate. Fiindcă, vorba proverbului etrusc: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i la Paris! Adevăr rupt din înțelepciunea milenară a poporului vostru, la care subscrie cu robustă convingere și Gabi Tamaș, aterizat și el prin zonă cu aceleași gânduri tangente la ochelaristica generalului (r) Anghel Iordănescu, antrenor. De parcă lotul echipei naționale pentru Campionatul European ar fi un soi de renovată Casă de Ajutor Reciproc a Pensionaților pentru limită de vârsta a doua și următoarele...
Dar nu numai bourceni, takaiuchi și pintiliști provoacă aglomerații la punctele de trecere a frontierei de stat degeaba prin campionate în care managerii suferă de maladia cunoscută în literatura de specialitate sub titulatura de mintea românului de pe urmă. S-a mai repatriat, relativ recent, cu zgomot mare, și un tâști-bâști cu ifose de José Mário Félix dos Santos Mourinho, care n-a aflat că one special man tocmai a fost mătrășit de la Chelsea pe care o dusese la trei puncte de retrogradare în campionatul Angliei. Un ingrat acel Roman Abramovici care și-a permis să uite că în palmaresul portughezului atomic figurează niscai triumfuri prin Champions League și ceva titluri cucerite prin țări în care nativii defilează cu medalii de campion mondial la butonieră. La al doilea descălecat pe malul Tamisei, Mourinho a fost silit să înțeleagă de ce anticii filozofi heraclitieni se chinuiau amarnic să-și convingă contemporanii cu care purcedeau periodic la scăldat că nu facem de mai multe ori baie în apa aceluiași râu din motive de pantha rei (în traducere liber-fotbalistică: a zburat puiu’ cu ața, când era frumoasă viața...). Mister Laurențiu Reghecampf, fiindcă la el făceam aluzie, a revenit, de voie, de nevoie, în fotbalul românesc cu un tupeu cât Casa Poporului, de parcă se-ntorcea de la cârma combinatei planetare Barcelona Bay – Real Madrid, iar nu de la dune și cămile, unde fusese mazilit pentru incompetență după doar câteva luni de coabitare cu șeicii degrabă rupători de contracte bazate pe țepe balcanice. Uitând glorioasele experiențe sfârșite în coadă de pește de pe la Bistrița, Craiova, Sofia și alte localități cu fotbal în curs de dezvoltare, domnul Reghe, că altfel n-ai cum să-i zici, a trecut cu grație și peste întâmplarea că a luat două titluri cu o Steaua fără adversari, campionatul dâmbovițean fiind la nivelul solului, ba chiar subsolului, respectiv că la o formație cu Tătărușanu, Sukala, Varela, Sânmărtean, Rusescu, Keșeru, Adi Popa, Tănase și ceilalți puteai pune antrenor și pe Ilie de la sculărie că tot aia era. Amnezic până la obrăznicie, reșapatul tehnician cu care Gigi Becali l-a înlocuit pe mult prea performantul Constantin Gâlcă, l-a luat din prima la trei păzește pe selecționerul Iordănescu, la al cărui deget mic de la piciorul drept (nea Puiu era stângaci!) încă n-a ajuns, refuzând să onoreze convocarea la lot a 5-6 jucători de la Steaua. Ulterior, am înțeles cu toții de ce avea imperioasă nevoie de ei micuțul Reghe: ca să nu ia mai mult de 3-0 de la Ludogorețul lui Moți! Să-i dea Dumnezeu sănătate și rezultate pe măsura aroganței bravului soț al doamnei Ana-Maria Prodan; abia atunci când raportul dintre fumuri și performanțe va fi echiunitar, bățoșenia infantilă a aparițiilor sale publice își va găsi un oarece temei. „Atunci și nici atunci, când o face plopul nuci fiindcă balonul e al dracului de rotund”, șoptește cucernic din pătrățica lui de șomer internațional el ingenioso hidalgo de Setubal, Jose Mourinho cel pățit.
Ultima oră: Tribunalul Ilfov restituie spațiului public dâmbovițean persoana fizică Mihai Stoica, zis Meme, autor a patru cărți de o inestimabilă valoare științifică. Ave, Meme! Mulți mureau de al tău dor și le-am spus și fetelor...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul