Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memoria visătoare

        Costin Tuchilă

Probabil că nu există imagine mai fascinantă, oferită de o călătorie cu avionul, decât aceea a norilor. Nici crestele montane, nici un răsărit sau un apus de soare deasupra întinderii marine, nici luminile unei metropole survolate noaptea. Explicaţia e simplă: norii sunt o hrană extraordinară pentru imaginaţie, sunt poate imaginaţia însăşi. Materialitatea lor e întotdeauna iluzorie, impresia de stabilitate, falacioasă. Când, după ce te-ai ridicat deasupra plafonului alb, lumina cerului irumpe pe întreaga pânză umplută cu tonuri de albastru, ai strania senzaţie de neclintire. Ea se instalează treptat ca o metafizică euforie. Hiperbole încremenite, indiferent de forma pe care capriciul naturii le-o fixează, certitudine de câteva clipe, norii devin dintr-odată expresia unei uluitoare memorii. O memorie, desigur, atinsă de valuri de fantezie. „Norul, scrie Gaston Bachelard, ne ajută să visăm transformarea” (Aerul şi visele, eseu despre imaginaţia mişcării, 1943). Reveria norilor, care se numără „printre «obiectele poetice» cele mai onirice” pentru filozoful francez, are un caracter psihologic particular, fiind „o reverie lipsită de responsabilitate”. Jocul formelor, metamorfozele surprinzătoare, permanenta deformare conduc la o acumulare progresivă de stări şi imagini, faţă de care privirea încetează să fie pasivă. Această dinamică perpetuă, în care schimbarea şi repetiţia sunt componente esenţiale, conducătoare de voinţă imaginară cu un scop totuşi abstract, nu este, oare, similară desfăşurării discursului muzical? Cu cât mai multă libertate şi, aparentă sau nu, ieşire dintr-un cadru uşor de prevăzut, cu atât mai bine. Aceste figuri de vată umplând un spaţiu al imponderabilităţii par o muzică mută. Întreaga mişcare se consumă în tăcere; într-o tăcere şi ea captatoare de reverie. Dar este un anume gen de visare.
Dacă, ascultând furtunile celebre din istoria muzicii, ne putem închipui legiuni de nori vineţii, descătuşări ale „artileriei cereşti”, semnale ale haosului, importantă rămâne totuşi acolo imaginea globală a urgiei, şi nu detaliul fugace. Impresia este statornic aceeaşi în Pastorala beethoveniană, în oratoriul Anotimpurile de Haydn sau la Rossini (furtuna care răzbate de departe şi pentru scurt timp într-o scenă din Bărbierul din Sevilla sau aceea, celebrisimă, din uvertura la Wilhelm Tell). Procedeele diferă mai mult sau mai puţin. Aceeaşi intervenţie zgomotoasă a alămurilor grave, păstrate de obicei pentru asemenea moment, când bombardele celeste se năpustesc să distrugă un echilibru muritor, bătăi aprige de timpane, corni şi trompete avântate în haosul de-o clipă...
Dar, înneguraţi şi neprietenoşi, norii scot la iveală cadre cu totul neaşteptate: „Grămezi de nori învolburaţi lasă să se întrevadă, prin ochiurile senine, perechi valsând. Ei se risipesc încetul cu încetul: se distinge o imensă sală populată de o mulţime ameţitoare. Scena se limpezeşte treptat. Lumina candelabrelor străluceşte în fortissimo. O curte imperială, pe la 1855”. Notat succint în partitură, acesta este programul poemului coregrafic Valsul de Ravel. Abile filtre de lumină sunt sugerate muzical până la eclatanta izbucnire a valsului în salonul imperial. Exemplul pare perfect pentru a ilustra tehnica impresionistă aplicată la o scenă care ar fi putut solicita o tratare de altă factură. Farmecul piesei lui Ravel constă tocmai în această treptată reconstituire a valsului, împlinire a lui din fragmente care se adună din ceţurile impresioniste. Descrierea muzicală a grămezilor de nori învolburaţi ar dori să exprime trecerea progresivă de la întuneric la lumină, risipirea succesivelor obstacole din calea memoriei visătoare. Petele de umbră colorată, în limbaj pictural, mai exact volumele întunecate la care se referă compozitorul, sunt complet lipsite de vreo urmă de agresivitate. Discreţia, distincţia expresiei pregătesc în taină exuberanţa dansului. Două sunete repetate la grupe de contrabaşi cu surdină, pianissimo, apoi la violoncele şi viole, în fine, dar pentru puţin timp (două măsuri), la viori; marcări ale ultimului timp al măsurii de 3/4 la timpane şi harpă în registrul grav, iar deasupra sugestii de vals purtate cu o tensiune reţinută de fagoturi, mai târziu de clarinete, cu impresia de mister insondabil din intervenţia clarinetului bas.
Această ţesătură deasă prin care razele de lumină pătrund cu greu, este o echivalenţă muzicală a vagului creator de atmosferă, tipic impresionist. Strălucirile şi voalările alternative din desfăşurarea amplă a valsului vor răspunde, la altă scară desigur, jocului de umbre de la început. Când textura în discuţie trece la violine, ea este chiar mai strânsă, privită într-o oglindă infidelă. Dacă la o parte din corzile grave sunetele repetate marchează intervalul de cvartă micşorată, ascendentă, la viori auzim cel mult o secundă, iar la unele grupe de instrumente doar un semiton descendent. Nuanţele sunt, prin urmare, singurele care pot produce acest ecleraj, care îi pot da personalitate şi nimic nu poate nuanţa mai delicat, pentru muzicianul impresionist, ca şi pentru pictor, decât jocul umbrelor în imponderabilele adunări ale norilor.
Prima parte a tripticului simfonic Nocturne de Claude Debussy, piese scrise iniţial pentru orchestră şi vioară solistă, dedicate lui Eugčne Ysa˙e, şi apoi refăcute, în 1897-1899, pentru orchestră şi cor, alcătuieşte o admirabilă imagine a norilor în trecerea lentă pe firmament. Nu aş vrea să fac o afirmaţie gratuită; nu mi se pare deloc exagerat a spune că paginile intitulate Nuages compun cel mai frumos tablou al norilor din istoria muzicii. Stă mărturie, în primul rând, extraordinara ştiinţă a liniştii în muzică, dovedită de Debussy. O mai întâlnim, ca atmosferă şi reverie, în multe pasaje din Cvartetul de coarde, op. 10. Ea se înscrie în aceeaşi poetică a vagului, a stărilor de conştiinţă care îşi pierd treptat conturul, prilejuind acea imprevizibilă producere a reflexelor, a trăirilor indefinibile.
Dar nu e straniu ca acest irepetabil tablou al norilor să fie o nocturnă? Nu una în gust şi accepţie romantică, e drept. Totuşi – nocturnă. Luminoasele plăsmuiri ale naturii, caracterizate muzical – şi încă în cea mai frumoasă piesă care le-a fost dedicată – prin invocarea nopţii! Este un mod de a atrage atenţia asupra acelei misterioase senzaţii de linişte care se instalează odată cu contemplarea îndelungată a norilor. Pe cerul senin al nopţii, mănunchiuri de nori plutind doar pentru a marca nemărginirea mută a spaţiilor astrale şi, prin ele, a conştiinţei. Norii devin astfel mesagerii unei tăceri metafizice. Cadru prielnic revelaţiei, noaptea se arată deopotrivă favorabilă acestui exerciţiu de aşteptare, de acomodare cu libertatea contemplaţiei. Muzica şoptită a lui Debussy exprimă ideal starea de linişte supremă, obţinută prin interiorizarea unui peisaj care părea, cel puţin pentru început, problematic, dacă nu chiar declanşator de angoasă.
Acea linişte insistentă, stranie şi plăcută, a priveliştii norilor. Norii sunt muzica mută a unui cosmos umanizat.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul