Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cronicar de întâmpinare

        Dan Cristea

Robert Șerban: Puțin sub linie, Cartea Românească, 2015, 67 de pagini
Ofelia Prodan: Șarpele din inima mea, Cartea Românească, 2016, 75 de pagini


Respingând emfaza ori exprimarea prea elaborată, Robert Șerban (debut în 1994) și-a asumat, în schimb, rolul de poet care exploatează și analizează faptele mărunte. Noua sa carte de versuri aduce încă o confirmare în această privință. E de ajuns astfel să deschidem volumul pentru a observa, de la primul poem, că poetul se arată preocupat, nu fără să facă puțin și cu ochiul către audiență, de mărunțișurile vieții, de lucrurile de zi cu zi care ne traversează, de fapt, existența, solicitându-ne mai mult decât am putea bănui la prima vedere: “mi-ar plăcea să știu unde-i pus radarul/ dacă e închis sau nu la pâine/ dacă vor ieși toate petele de pe haina dusă la curățătorie/ dacă va fi o iarnă mai lejeră ca iarna trecută/ mi-ar plăcea să știu unde naiba am pus cheile/ pașaportul/ să știu dacă mai sunt locuri la vagonul de dormit spre Iași/ fără să caut prin mersul trenurilor/ fără să merg la gară/ dacă mai rezistă boilerul la baie și cât/ mărunțișuri din astea/ care încet încet devin coșmaruri” (Cum stau lucrurile).
La fel, poetul ne spune, nu după multe pagini, că preferă “cuvintele mici”, fugind de cuvintele mari, în felul în care “fuge sufletul dintr-un hamster/ scăpat printre picioarele patului/ în care un prunc s-a trezit brusc/ înfometat”. Nu aș susține că analogia cu “sufletul din hamster”, pentru a reda retractilitatea față de limbajul emfatic, este dintre cele mai fericite cu putință, dar ceea ce e de remarcat aici e recursul referențial la ceva ținând tot de sfera universului mic, cu sugestia, în plus, a comportamentului instinctual pe care îl au atât viețuitoarea, cât și copilul.
 Am putea continua exemplele, în acest sens, al exploatării măruntului, notând faptul că Robert Șerban face într-un scurt poem, de numai șapte versuri, o “mică obervație”, luată din lumea copiilor, sau că un alt poem, mai reușit decât precedentul, se intitulează Mica satisfacție. Neaventurându-se în teritorii pe care nu le cunoaște bine (poetul se și consideră, de altfel, un “aventurier mântuit”), Robert Șerban se mulțumește să ne comunice, într-un limbaj simplu, mizând pe oralitate, amintiri din copilărie, câte ceva din poveștile de război ale bunicului, anecdote și banalități din spațiul înconjurător și, mai ales, întâmplări și trăiri inspirate de proprii săi copii. Să semnalăm astfel tandrețea din aceste versuri: “Crina adună castane în mijlocul curții/ și e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a așezat deja în cuibare/ și așteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui” (Pomul din mijlocul curții).
Faptele și lucrurile mărunte îi servesc lui Robert Șerban și la compunea unor mici parabole, căci din analiza lor se pot extrage ”tâlcuri” sau reflecții sapiențiale. Despre ceea ce este cu adevărat important (focul din sobă și nu casa în sine) ne vorbește, de pildă, poemul O vedere de sus. Iată finalul acestuia: “casa nu ți se vede/ e ascunsă de altele mai înalte/ mai solide/ pline de viață/ însă focul uitat aprins în sobă/ îți face semne/ printre acoperișuri/ iar tu-l recunoști și zâmbești puțin// vezi nu ești chiar așa de singur/ cum ți se pare”. Poeme chiar mai apăsat gnomice sunt Dragostea, cuțitul și pâinea, Oglinda și Cioburi. În ultimul, analogia dintre bucățile de sticlă spartă și prieteni e surprinzătoare, presupunând ceva ingeniozitate: “ai spart vreodată o sticlă?/ ai adunat cioburile?/ te-ai tăiat la degete?// vezi/ prietenii sunt precum cioburile:/ deși curge sânge/ continui să le strângi”.
Tema morții a fost prezentă și până acum în versurile lui Robert Șerban. O regăsim și în acest volum, abordată cu discreția de ton caracteristică autorului, în cel mai izbutit poem al culegerii, Corn de melc în melc: “uneori/ lumina se stinge singură/ brusc/ bezna vine atunci pale pale/ ca zăpada// la început e puțin cald/ apoi începi să te strângi în tine/ ca un corn de melc în melc// se face tot mai frig/ iar deodată auzi pași/ ce se apropie prin omăt// e adevărat:/ moartea te găsește mult mai ușor pe întuneric”.
Pentru experiența și posibilitățile lui Robert Șerban, volumul acesta rămâne totuși cam subțirel, la propriu și la figurat.


***
În volumul de versuri cu titlu sartrian (No exit), publicat în 2015, Ofelia Prodan (debut în 2007) se apleca, de predilecție, asupra unei lumi desfigurate, o lume fie apatică, adormită de “consumism”, fie aflată într-o stare de agitație haotică, nu lipsită de accese de violență. Reacțiile autoarei erau pe potrivă, dezvăluind “gânduri anarhiste”, “urlete interioare”, chiar ură nedisimulată. Într-un cuvânt, o viziune sumbră, lumea lui “homo homini lupus”. Contrazicându-și într-un fel titlul cărții, poeta sugera totuși câteva soluții: singurătatea, natura, muntele.
O situație mai deosebită o deține noua culegere, conținând o experiență irepetabilă, ieșită din comun, pe care poeta însăși simte nevoia s-o explice, oferind cititorului câteva lămuriri pe una dintre clapetele volumului: “Am vrut și n-am vrut să scriu Șarpele din inima mea. Fiecare poem a fost ca o incizie în craniu, dezvelind o parte bolnavă din creier. Nebunia îmi dădea lacomă târcoale în fiecare noapte și, terifiată, spuneam Stop. Și totuși, continuam, cu o luciditate sinucigașă, a doua zi, sfidând orice. Trebuie scrisă cartea aceasta, îmi șoptea perfid vocea interioară. Am scris-o și în final am zis: Șarpele din inima mea îmi codifică o parte din viață și e bine așa”.
Ceea ce rezultă din această confruntare între “nebunie” și o “luciditate sinucigașă”, care își propune să exprime, într-un limbaj propriu (“codificat”), o porțiune din viața personală, ar fi, în primul rând, una dintre cele mai întunecate și mai dramatice cărți de poezie din peisajul actual, carte care îl pune realmente în dificultate și pe cititor și pe critic. Se ivesc astfel unele întrebări. Cum poate, de pildă, poezia care e artă, și nu psihologie, psihanaliză și cu atât mai puțin anatomie, să trateze despre lucruri greu de pus în cuvintele ei? Cum putem face diferența între sinceritate și autenticitate, pe de o parte, și exhibiționism, pe de altă parte? Cum ar putea rezista lecturii o întreagă carte de poeme care se bazează doar pe aproximările “vocii interioare” ori pe dezvăluirea vieții intime duse aproape până la extrem?
Pornind de la ultima întrebare, putem spune că poemele Ofeliei Prodan nu rezistă decât parțial examenului estetic, ele zbătându-se între poezie și antipoezie ori nonpoezie. Firește, putem recunoaște versurilor calități dramatice, calități legate de îndrăzneală și de forța de a frapa, de ecorșeul psihic, de autoflagere, de fascinația autodistructivă. Un exemplu posibil ar fi de găsit în versurile Angelei Marinescu, cu atracția lor specială spre morbid și furie exhibiționistă. Nu mai puțin, poemele Ofeliei Prodan vorbesc despre coșmaruri și halucinații, despre boală și suferințe ale cărnii, despre paranoia și chinuri ale minții.
Mai concret, poeta scrie astfel despre “răul și hidoșenia în carne și oase”, despre pierderea lucidității (“Trăiesc intens fiecare moment cu senzația/ că din clipă în clipă îmi pot pierde dramul de luciditate”), despre coșmarul cu sine însăși în care se vede ca “o biată nebună gheboșată cu un rânjet schimonosit”, despre “războiul dintre mine și mine”, despre teama de propria minte (“E ca un lup flămând cu botniță adulmecând și cea mai mică urmă de slăbiciune”).
Numeroase versuri sfâșie poemele ca niște strigăte izolate, venite din întuneric, dar nu înseamnă totodată că avem și poezie. Sunt doar câteva declarații care frapează, care dau de gândit: “Eu nu trăiesc, eu îmi imaginez viața ca pe un film”; “Sufletul meu jupuit de viu bântuie prin lumea indiferentă”; “Sunt un biet trup care asistă la declinul/ propriei minți”; “Celulele corpului meu/ se desfac precum niște legături de cârpe”; “Chipul meu, o cicatrice adâncă/ prin care oricine putea privi în visul meu”; “Trecutul devine coșmarul/ ascuns strategic în magma subconștientului”; “Văd și aud lucruri/ care nu există pentru ceilalți”; “Mă pierd și mă regăsesc/ mai anarhică și mai răzvrătită ca oricând”.
Așadar, multe versuri sugestive, tulburătoare, percutante, chiar memorabile, dar, în schimb, puține poeme izbutite de la cap la coadă, poeme care ar merita să fie citate în întregime. O explicație s-ar găsi în faptul că exprimarea exclusivă a vieții personale, a detaliilor obscure ale acesteia nu poate duce decât la o comunicare restrânsă, la ceea ce poeta însăși numește “monotonia interioară”. Încadrarea vieții lăuntrice de un peisaj transformă lucurile, poemul întreg căpătând greutate evocativă. Iată un poem de acest fel, care introduce și descripția: “Soarele negru care bate ca ceasul condamnatului/ la moarte în pieptul meu. O floare/ de un roșu incendiar îmi arde în ochi./ Vreau o liniște superbă, liniștea dinaintea dezastrului./ Cresc încet în mine ca un melc/ în cochilia pietrificată. Toate piesele cad/ fulgerător și haotic, un domino absurd jucat de un orb.// Am intrat în moarte cu groază,/ dar moartea era blândă ca o bunică în negru/ care te servește cu bezele./ Am intrat în lumină cu speranța celui/ care nu mai are nimic de pierdut și am pierdut chiar speranța.// Lumea mă înghite hulpavă./ Mă digeră și-mi scuipă oasele în groapa comună,/ Nu protestez: acesta e locul meu” (Groapa comună). Un exemplu și mai bun de existență agresată la scara umanului e oferit de scurta descripție din Bateria nouă, care cuprinde lucruri, ambianță, senzații, sentimente și nu doar excepționalisme: “Singură, în garsoniera mea friguroasă,/ cu pereții goi, aștept miezul nopții, când mă ghemuiesc/ sub pătura de lână, roasă de molii,/ îmbâcsită de praf, și pornesc radioul mic cu baterie”. Imaginea păturii vechi, pline de praf convinge mai mult despre răul de existență decât imaginea din, să spunem, “Îmi las trupul pe masa de disecție”.
Cât despre problema sincerității și a exhibiționismului s-o lăsăm chiar pe poetă să tragă concluziile. Prin versurile finale din poemul Cine sunt eu?: “De la o vreme, chinul zilei se repetă ca un ritual/ pe care îl faci doar pentru că așa trebuie. O femeie bătrână cântă. Privesc în mine. Privesc prin mine./ Nu văd decât o ființă caraghioasă/ care se tot bate cu pumnii în piept ca o gorilă și atât”. Dar și printr-o strofă din Un hibrid cu două guri: “Îmi las capul pe spate. Capul meu e un hibrid/ cu două guri: o gură spune doar minciuni/ sfruntate, o altă gură le argumentează impecabil./ Trișorul amestecă imperturbabil cărțile”.
Când realizează această distanță între eu și ceea ce comunică acesta, poezia Ofeliei Prodan obține rezultate dintre cele mai bune.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul