Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„În câmpul deschis al lecturii”

        Radu Voinescu

„Întrucât văd că nu reuşesc să închid (într-o carte) nici unul dintre şantierele la care lucrez de ani buni, m-am decis să adun în volumul de faţă o parte din articolele, eseurile, evocările şi interviurile publicate mai demult. Răspund astfel şi unor injoncţiuni amicale referitoare la numărul redus al cărţilor mele.” Astfel îşi argumentează Mircea Martin antologarea unor texte apărute în reviste de-a lungul anilor, publicate în lucrări cu caracter mai special ori pregătite în chip de comunicări sau chiar scrise ca referate pentru lucrări doctorale (aşadar, inedite). A rezultat un volum consistent, compozit ca formulă, cum se înţelege şi din enunţul de mai sus, dar, în mod poate neaşteptat, unitar în substanţă: Radicalitate şi nuanţă, Editura Tracus Arte, 2015.
Dincolo de propunerile cu care ne-a obişnuit o astfel de întreprindere, adică discutarea unor opere sau a unor scriitori, exprimarea unor opinii, omogenitatea de adâncime a cărţii conturează (probabil nu fără o anumită intenţie a autorului, căruia o asemenea portanţă autoreferenţială i se va fi revelat, e de presupus, pe măsură ce antologia se configura şi îşi dezvolta reţeaua de sensuri proprie) şi un portret al criticului Mircea Martin. „Scriem (şi) despre noi atunci când scriem despre alţii”, spune, la un moment dat, într-un text consacrat unui confrate. Nimic mai adevărat; un critic şi un teoretician cu atâta experienţă şi cu atâta capacitate de a pătrunde în intimitatea textelor („intim”, „intimitate” sunt cuvinte care survin adesea în paginile cărţii) cum este cel care semna o profesiune de credinţă sui-generis de referinţă la vremea ei şi mulţi ani mai apoi, Generaţie şi creaţie (1969), ştie mai bine decât mulţi alţii cum trec în scrisul nostru – oricât ar fi acesta de centrat pe aspecte ştiinţifice, obiective – propriile trăsături de caracter, propriile pasiuni, idiosincrasii şi aşa mai departe; altfel spus, acele lucruri care pot să ne definească.
Radicalitate şi nuanţă. Mircea Martin este, cu siguranţă, între noi, cei care ne ocupăm cu exerciţiul comentariului literar, unul dintre cei mai avizaţi în această materie, cu toate că a practicat doar ocazional cronica de întâmpinare. Nu este de prisos să amintesc aici faptul că e autorul unui volum intitulat Singura critică. Eseu asupra deontologiei criticii literare (1986, 2006), ideile profesate acolo denotând o preocupare „cronică” pentru modalităţile oneste, lipsite de artificiile menite să-l pună în valoare pe recenzent, de abordare a textului literar. Şi alţii ştiu că vorbesc şi despre sine când se avântă în aria criticii literare, dar nu ezită să se folosească de calea aceasta pentru a-şi promova imaginea. Adept al ideilor şcolii geneveze de critică, cu preocupările acesteia pentru problemele relaţiei cu opera literară, având la activ un stagiu petrecut în apropierea lui Marcel Raymond, fin, profund cunoscător al textelor diferitelor orientări ce au exercitat o influenţă mai mare sau mai mică în analiza literaturii în ultimele două secole, Mircea Martin nu s-a dezminţit, în îndelungata sa carieră (adevărat, marcată de titluri mai puţine, comparativ cu alţi colegi de condei, dar nu sunt de uitat nici numeroasele şi extrem de consistentele prefeţe, ample studii de teorie, estetică, sociologie, comparatism, cu care a însoţit o serie importantă de lucrări publicate în Colecţia „Studii” a Editurii Univers şi nu numai acolo, de pildă, cartea lui Ferdinand Brunetičre Evoluţia criticii de la Renaştere până în prezent fiind tipărită la Editura Enciclopedică Română în 1972), de un spirit i-aş zice european al atitudinii critice. Până într-acolo, încât, aşa cum declara într-un interviu, a evitat să se angajeze într-o critică de susţinere a tinerilor de la Cenaclul „Universitas”, pe care l-a condus din 1983 până în 1989: „Relaţia mea cu aceşti tineri scriitori a fost una apropiată, amicală. Am alcătuit la un moment dat o familie spirituală, încât a mă erija apoi într-un comentator «obiectiv», a emite nişte judecăţi de valoare pentru nişte autori cu care, evident, am intrat în relaţii de complicitate artistică mi s-a părut deplasat şi inacceptabil. [...] După aceea totul risca să pară sau să devină politică de grup, coterie literară sau chiar clientelism”.
Şi radicalitatea opiniei, şi nuanţa judecăţii fac sau ar trebui să facă parte din instrumentarul dintotdeauna al criticului. Prima ţine de capacitatea de a discerne, de a evalua, de a valida sau a respinge creaţiile literare în virtutea principiilor care guvernează estetic o operă, cea de-a doua, de atitudinea metodică de a relativiza şi de a privi respectiva operă în context.
Obiectivitatea unei aprecieri critice este subminată de subiectivitatea celui care o efectuează, dar şi de manifestarea subiacentă, în gândirea şi în sensibilitatea acestuia, a cadrului istoric şi social – a „câmpului”, cum ar zice Pierre Bourdieu –, mereu în schimbare. Adică, validitatea analizei ţine de limitele de tot felul, la un moment dat. Dar şi de conştiinţa faptului că opera nu este nicicând integral descifrată. Nu doar fiindcă rămâne mereu ceva de cunoscut, de adâncit, ci şi pentru că ea, în decursul timpului, se schimbă, în funcţie de felul în care o privim. Ca expresie a subiectivităţii legate de o epocă, de un autor, de o perioadă de creaţie a acestuia, dar şi de o epocă a lecturii (sau re-lecturii).
Cu toate acestea, aprecierile lui Mircea Martin par cel mai adesea să nu aibă nevoie de reconsiderare („...recitesc cu un fel de curiozitate nostalgică [textele] mai vechi, mi se par încă lizibile în ciuda inactualităţii lor”). Asta înseamnă, cu siguranţă, a găsi linia mediană dintre radicalitate şi nuanţă.
Chiar dacă autorul nu a practicat decât sporadic foiletonul, cine va parcurge materialele adunate în acest volum va observa că a urmărit cu mare atenţie, până la detaliu, uneori, cam tot ce au scris cei despre care vorbeşte ori alţii, cu care îi pune în conexiune. În alţi termeni, deşi preocupat îndeobşte de chestiunile de teorie, de sistemele critice, a fost în permanenţă atent la actualitatea literară, în sensul apariţiilor, şi nu al întâmplărilor care fac ceea ce se cheamă viaţa literară. Este cât se poate de acut şi cu privire la judecăţile confraţilor, şi la modalităţile în care aceştia interpretează şi îşi construiesc discursul. Poate că unii nu s-ar aştepta la o asemenea poziţie din partea unui teoretician, dar cronica literară, cu strălucirea şi cu neajunsurile ei, îi stârneşte un nedisimulat respect şi un interes pe măsură. Cred că este firesc, nu doar pentru că la noi critica de întâmpinare se bucură de o foarte mare reputaţie, ci şi pentru că teoreticianul înţelege perfect care este rolul unei asemenea instituţii.
Iată, comentând activitatea lui Nicolae Manolescu, nu ezită să pună accentul tocmai pe aceste trăsături, arătând că acesta „a ridicat treptat şi a menţinut foarte sus prestigiul cronicii literare, a redefinit-o în actualitatea postbelică, a pecetluit-o cu unele dintre darurile şi defectele lui constitutive, a cucerit pentru ea – şi pentru el – un tip special de putere pe care – deşi ne aflam sub regim totalitar – o putem numi intelocraţie”. Ar fi de adăugat, pentru „context”, că, foarte bun cunoscător al câmpului literar şi cultural francez din anii în care s-a afirmat, Nicolae Manolescu a gândit şi a acţionat în spiritul acestui model, extrem de puternic şi de influent în ţara lui Roland Barthes, a lui Michel Foucault, Jacques Derrida şi a mai sus-amintitului Pierre Bourdieu, model în care intelectualii, prin ideile pe care le cultivau şi prin formula în care le aduceau în faţa publicului, au căpătat o vizibilitate şi o forţă nemaiîntâlnită în alte arii. Prin aceasta, chiar în condiţiile rudimentare, opresive ale fostului regim, se instaura măcar o oarecare sincronicitate cu una dintre marile culturi occidentale.
Pentru a înţelege cum vede Mircea Martin însuşi profesia de critic literar (altfel spus, cum scrie despre sine scriind despre alţii), este de luat aminte la modul în care defineşte relaţia cu cărţile în ceea ce-i vizează pe cei cărora le dedică o serie de crochiuri portretistice. Într-un loc, de exemplu, spune: „Criticul adevărat trăieşte în lumea cărţilor despre care scrie, a scriitorilor pe care îi alege sau de care este ales. Lectura sa, oricât de disociativă, deosebindu-se tocmai prin această calitate de perspectiva cititorului obişnuit, sfârşeşte într-o identificare fără confuzii. Exegetul nu-şi izolează numai obiectul spre a-l putea studia mai bine, dar se şi izolează împreună cu el şi înlăuntrul lui. De altfel, termenul însuşi de «obiect» sună aici cu totul nepotrivit, opera literară devenind într-o asemenea viziune o fiinţă, un partener de dialog. Acest dialog nu se poartă de pe poziţii de forţă, criticul nu se ascunde în spatele unor metereze metodologice spre a-şi exercita autoritatea, ci iese în câmpul deschis al lecturii, se apropie prin impresie simpatetică de operă şi, mai mult, se aşază el sub protecţia ei”.
Din nou ai impresia că dezvăluie ceva din felul propriu de a trăi literatura când îi trasează un portret de o rară căldură sufletească lui Valeriu Cristea: „Nu e deloc uşor să fii şi sincer, şi consecvent atunci când ţi-ai asumat obligaţia de a da seamă – fie şi cu intermitenţe – despre literatura în curs, despre evoluţia, prin natura ei fluctuantă, a talentului unor scriitori încă în viaţă. La puţini dintre criticii noştri literari simţim într-o asemenea măsură accentul adeveritor al implicării ca la Valeriu Cristea”. Însă ceea ce preţuieşte în chip deosebit la autorul Dicţionarului personajelor lui Dostoievski este „lectura atentă, familiarizarea îndelungată cu textele, meditaţia prelungită până la visare pe marginea lor. Superficialităţile, oricât de ademenitoare şi profitabile în planul efectelor momentane ale discursului, sunt evitate. Iar una din cauzele superficialităţii în critică, în critică şi în literatură, e tocmai «insuficienţa umană», «inima rece» a prozatorului sau a comentatorului”.
Cred că lui Mircea Martin îi place să viseze pe marginea cărţilor. Pentru că ideea revine într-un text despre Mircea Zaciu, care îl comentează pe Bălcescu în Colaje: „În mai puţin de patru pagini interpretul nostru spune cât alţii într-o carte, dedându-se unei meditaţii vecine cu reveria”. Din această meditaţie (folosesc aici cuvântul şi în sensul practicilor spirituale) poate că nu rezultă multe cărţi proprii, dar se consolidează o viziune profundă şi cuprinzătoare, ce irigă şi contribuţiile exegetice sau teoretice pe care le pune la cale, dar mai ales îi este utilă profesorului şi, prin aceasta, studenţilor pe care îi pregăteşte. Încrederea în ceea ce înseamnă Profesor (cu majusculă scris) alimentează cele mai frumoase pasaje ale evocării dedicate lui Tudor Vianu, dar şi un fragment memorialistic de o indiscutabilă valoare literară referitor la doi confraţi cu care se întâlneşte, la un moment dat, în Clujul anilor ’90: Liviu Petrescu şi Ion Pop; tabloul este memorabil şi mişcător.
Reacţiile nuanţate, dar nete, la acţiunile şi ideile exponenţilor şcolii lui Noica (Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu şi Epistolarul acestuia sunt cărţi care au făcut un succes răsunător în anii ’80), deşi au spirit polemic, sunt lipsite de răutatea vindicativă a unora dintre polemişti. De fapt, Mircea Martin nu caută să învingă, ci să demonstreze, în manieră socratică (de altfel, parcurgându-i textele, nu se poate să nu se observe un dar special de a pune întrebări fundamentale, uneori tulburătoare, în orice caz acele interogaţii menite să „moşească” adevărul critic). Nu pare defel capabil să-şi urască sau să-şi deteste adversarul de idei. E, aici, mai mult decât un mod de a privi cultura, confruntarea de idei ca joc, este vorba de un sentiment al solidarităţii intelectuale, în legătură cu care a şi scris un text memorabil, citit mai întâi pe scena Ateneului Român la una dintre ediţiile premiilor revistei Cuvântul, cu vreo zece ani în urmă.
Materia cărţii este împărţită în: Explorări, Celebrări, Consemnări, Evocări, Şcoala lui Noica, Interviuri şi eseul care dă titlul general: Radicalitate şi nuanţă. Acesta din urmă, rod al unor reflecţii şi distilări îndelungi, sintetizează, dincolo de aspectele metodologice pe care le implică, într-o manieră ce aminteşte de eseiştii englezi, dar parcă şi de umanismul luminos al lui Montaigne, o paradigmă culturală şi un credo. Citez: „Nevoia de nuanţe nu implică neapărat indecizie sau incapacitate de opţiune. În ordine intelectuală, ea înseamnă cel mai adesea nevoie de exactitate şi de justeţe”. La celălalt pol, „radicalitatea autentică are [...] o miză de profunzime, departe de spectaculosul facil şi de autosatisfacţie”. Discutând despre radicalitate cu foarte multe... nuanţe, Mircea Martin se ţine constant la distanţă de radicalism, deşi, după cum afirmă, „reprezentându-mi-l în chip ideal, aş spune că radicalismul este o perspectivă ultimă, simultan totalizatoare şi parţializantă, fundamentală în sensul că fundamentul îi este punctul de pornire şi ţintă; vizând ceva fundamental şi originar şi final în acelaşi timp el neagă opinii şi soluţii anterioare, impunându-le pe cele proprii într-un mod caracteristic”. Dar, cum nimic nu este ideal, radicalismul este, în viaţă şi în practica lecturii, de evitat.
Avem, în acest ultim capitol, un eseu despre etica atitudinii şi a interpretării. Nu numai în critica literară. Iar întreaga carte, din care transpare aproape la fiecare pagină iubirea pentru această profesie, se constituie într-un preţios îndrumar de deontologie [...].

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul