Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paris, mon amour...

        Rozana Mihalache



Dintre toate oraşele de pe Bătrânul Continent, despre Paris s-a spus, în primul rând, că a fost şi este profund cultural, chiar dacă de multe ori cultura se îmbină şi cu libertinismul divertismentului. Refugiul lui Hemingway, căminul lui Gertrude Stein şi apoi al lui Picasso, locul unde Monet şi Renoir au fondat mişcarea impresionistă, oraşul ce a găzduit faimosul cabaret „Le Chat Noir”, care, după ce a fost închis, a lăsat loc Moulin Rouge-ului, una dintre principalele surse de inspiraţie pentru post-impresionistul Toulouse-Lautrec, Parisul trebuie vizitat măcar o dată-n viaţă, deşi oricât de mult timp ai petrece acolo, nu pare niciodată suficient. Din păcate, în zilele noastre majoritatea turiştilor veniţi la Paris nu-l văd cu adevărat, obsedaţi fiind să marcheze într-un timp scurt toate atracţiile, de la muzee la catedrale, de la Turn la Disneyland.


Bineînţeles, este un deliciu să vezi Delatour, Delacroix, Da Vinci, Rubens sau pe Venus din Milo la Luvru şi pe toţi marii artişti ai secolului XIX în fosta gară devenită Musee d’Orsay, dar ceea ce este cu adevărat fascinant la Paris este pulsul străzii. Încă de la primele ore ale dimineţii, oraşul se umple de oameni, care fie coboară la metrou, „înarmaţi” cu serviete, fie fac piaţa, fie îşi iau cafeaua la câte una din cele 40.000 de cafenele ale oraşului. Fabulos e că în orice moment al zilei, indiferent de zona în care te afli, cafenelele sunt pline.


Cea mai veche cafenea din Paris se numeşte „Le Procope” şi datează din anul 1686. „Le Procope” este situată la numărul 13 pe Rue de l’Ancienne Comedie, în apropiere de staţia de metrou Odeon. În anul mai sus menţionat, un sicilian pe nume Silvio Pricopio, care a devenit Procope prin căsătoria cu o franţuzoaică, a deschis prima cafenea adevărată a Parisului, un loc luxos şi de bun gust, frecventat atunci de artiştii de la Comedia Franceză, enciclopediştii Diderot şi d’Alembert sau Voltaire şi Rousseau.


În afară de „Le Procope”, alte două cafenele şi o braserie: Café de Flore, Les Deux Magots şi Brasserie Lipp au devenit celebre datorită celor care le frecventau: Sartre, Simone de Beauvoir, Andre Breton, Picasso, Hemingway. Plăcerea de a bea o cafea în aceste locuri este de nedescris, deşi clienţii de azi nu sunt la fel de speciali ca cei din trecut şi poate tocmai de-asta notele de plată sunt aşa de consistente…


Am văzut Parisul pentru prima oară în urmă cu un an şi ţin minte că am ţipat entuziasmată la întâlnirea cu Turnul Eiffel. Poate că francezii nu şi-au schimbat sentimentele în legătură cu el şi poate că oamenii care stau la cozi interminabile disperaţi să ajungă în vârf sunt peste măsură de enervanţi, dar Bătrânul Turn nu trebuie nicidecum ocolit.


Am bântuit ore în şir singură pe străzi, descoperind mici minuni: Muzeul vinului, cafenele anonime, florării care arătau ca o bucată de paradis, librării micuţe şi cochete sau delicioase patiserii. Vara aceasta însă am vizitat Parisul împreună cu cea mai bună prietenă a mea, care s-a dovedit a fi precum o mică japoneză, târându-mă în trei zile prin enşpe mii de locuri diferite, foarte frumoase, de altfel, dar văzându-le aşa în grabă şi deloc relaxată, pentru prima oară m-am simţit ca o turistă la Paris şi nu ca la mine „acasă”. Dar, slavă Domnului, au fost şi lucruri mai mult pe placul meu în maratonul nostru cultural de trei zile.


În prima seară am mers să mâncăm într-un restaurant mic şi zgomotos de lângă piaţa Saint-Germain-Des-Pres, numit Le golfe de Naples, unde se serveşte cea mai bună pizza din lume. Deşi ploua destul de tare, oamenii stăteau la rând afară pentru o masă. Atmosfera era total italienească, de la patronul care vorbea tare în „napoletană” şi până la şleahta de fotbalişti care îşi aşteptau neliniştiţi comanda. Tot prin ploaie, mai măruntă şi mai plăcută, am mers pe jos până la Café de Flore, unde abia am găsit unde să stăm (chiar dacă era aproape miezul nopţii în prima zi din săptămână) şi m-am răsfăţat cu un pahar de vin roşu.


A doua zi ne-a găsit din nou în Saint-Germain-Des-Pres şi am luat micul dejun (de fapt prânzul, pentru că era trecut de 11) la Les Deux Magots, loc devenit foarte drag mie. Din clipa în care te aşezi la una din mesele minuscule te simţi propulsat în alte vremuri. Imaginaţi-vă: să savurezi o café crčme, protejată fiind de nobleţea locului, şi să priveşti spre stradă ca la un film de cinema din viitor, proiectat parcă de Jules Verne. Actorii îşi jucau rolurile foarte bine, cu o naturaleţe frapantă: o adolescentă împărţea reviste gratuit la colţ de Lipp, o femeie extrem de elegantă traversa strada pentru a-şi întâlni iubitul care o aştepta într-un BMW pe partea cealaltă, un bunic îşi plimba nepoata murdară toată de îngheţată.


Ne-am ridicat cu un regret imens de la masă şi am hotărât să facem o plimbare pe Sena cu vaporaşul. După câteva staţii de metrou ne-am găsit în apropierea Turnului, unde era şi debarcaderul. Am urcat pe una din multele ambarcaţiuni, având ca vecini o mulţime de copii spanioli, atenţi la tot ce spunea ghidul şi în limba lor (dacă anul trecut pe vaporaşe ghizii vorbeau doar în franceză şi engleză, acum se foloseşte şi spaniola). Înainte să trecem pe sub Pont Neuf ni s-a spus că ar trebui să închidem ochii şi exact când suntem sub el să ne punem o dorinţă. Apoi, deschizând ochii, să sărutăm persoana de lângă noi, indiferent dacă o cunoaştem sau nu. Francezii ăştia, nu-i aşa?



Bronzată ca după o zi de plajă, imediat ce am ajuns înapoi pe uscat am fost târâtă de mica japoneză româncă la Notre-Dame. Am ajuns chiar în timpul slujbei de după-amiază şi am descoperit că preoţii n-au nimic împotriva faptului că sunt filmaţi şi fotografiaţi excesiv, ba din contră, au şi un fel de atitudine de staruri, care la sfârşitul „concertului” spun cât de mândri sunt că le-au putut face turiştilor bucuria de a-i asculta. PR-ul Bi­sericii Catolice m-a minunat (şi nu luminat) dintotdeauna… Pe partea stângă a catedralei sunt nişte apartamente cochete, unde se zvoneşte că şi Catherine Deneuve şi-ar fi avut reşedinţa în urmă cu ceva timp.


Senzaţia de foame ne-a purtat în Cartierul Latin, un alt loc interesant din Paris, lovit uşor de kitsch prin numeroasele magazine de suveniruri pe care le găzduieşte, dar, pe de altă parte, plin de viaţă. Acolo mâncarea e ieftină şi restaurantele sunt fără număr, la fel ca şi naţiile care îl populează. Chelnerii stau la uşă să te ademenească să intri şi să guşti specialitatea zilei.


Cert e că aproape nu-mi venea să mă întorc la hotel, fascinată fiind de suflul oraşului, dar picioarele nu puteau ţine ritmul cu mintea şi cu inima. După două ore de odihnă am ieşit să mai vedem o dată Parisul noaptea.


Champs d’Elysee mi s-a părut mai aglomerat decât anul trecut: oameni care stăteau la rând să intre în magazine, alţii care aşteptau să-şi cumpere bilete la film, familii întregi de musulmani, nehotărâţi asupra locului unde voiau să mănânce şi tineri care se sărutau pe băncile de fier din mijlocul străzii. O gură de metrou a fost salvarea noastră. Am coborât şi ne-am îndreptat spre Montmartre, de unde am văzut o incredibilă panoramă a Parisului. Acolo, sus, te simţi stăpânul lumii.


În a treia şi ultima zi ne-am plimbat, desigur. Cu fiecare pas mă simţeam mai aproape de cei de dinaintea mea. Parcă-l vedeam pe Monet încercând să surprindă culoarea roz a cerului în amurg, pe Picasso dansând cu o prostituată pe malurile Senei, pe Manet într-o mansardă, pictând-o pe „Olympia”. Cu siguranţă nu m-ar fi surprins dacă cineva îmbrăcat în costum de epocă mi-ar fi sărit în faţă şi ar fi strigat „Vive la France”. Atât de prinsă eram în istoria Parisului despre care am citit şi m-am minunat, încât nu mai auzeam zgomotul modernităţii, ci şoapta trecutului.


La un moment dat ne-am oprit pe malul râului şi am mâncat struguri.


Când trecea câte un vaporaş, amica mea flutura braţele, iar oamenii de pe punte ne făceau, la rându-le, cu mâna şi ne filmau încântaţi. Ea era încântată, convinsă fiind că răspunsul îi poartă noroc – eu o învăţasem asta, chiar dacă nu sunt sigură că e adevărat…


Pe urmă, revenind cu picioarele pe asfaltul zilelor noastre, am hotărât să mergem şi să ne relaxăm citind în Jardins du Luxembourg. Acolo, cu lacul în faţă şi stând la umbra unor copaci cu nasul în cărţi, aproape am pierdut noţiunea timpului. Ba, era să pierdem şi trenul! Ne-am întors rapid la hotel după bagaje şi am pornit-o spre Gare de Nord, de unde urma să luăm Tha­lys-ul către Bruxelles.


Am lăsat în urmă un Paris deasupra căruia tronau nori din vată de zahăr...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul