Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autoalteritatea, dacă îmi este permis

        Felix Nicolau

Forma tradiţională, poezia cu prozodie închisă, ritmată şi rimată, reuşeşte prea rar să nu reia mari momente de altădată, devenite clişee. Codruţ Radi, în Celălalt, hotar cu mine (Tracus Arte, 2015), pleacă de la sentenţe metaforizate şi hălăduieşte apoi prin depresiuni muzicale, unde nu formele de relief contează, ci ecourile stârnite de ele. Orfevru al rimelor împerecheate şi al catrenelor măsurate la milimetru, poetul sinăian desenează o poezie în forme tradiţionale aproape pură. Înţelesurile importă prea puţin, imaginile naturiste fiind constant estompate de o burniţă de noţiuni. Uneori, doar aceste noţiuni de un vid copleşitor sunt vizibile: „Timpul altfel curgător/ doar de ceas precumpănit/ pierde secolele-n zbor/ neantului subinfinit” (Cuaternări).
Ascetismul imagistic se manifestă printr-o mistică păgână, politeistă, exprimată incantatoriu: „Zeilor să nu le ceri/ timpul fără de-mpăcare/ din regatul lor eteri/ printre noi să se coboare” (Îndoime mistică). De fapt, decorul pre-urban este mai mult un construct de mucava în care se torsionează eul poetic. Legăturile cu vechii poeţi metafizici englezi sunt invizibile, căci nu umorul, nici ebuliţiile senzuale constituie topping-ul textelor. Tonul general este de poză profetic-solipsistă în vederea autoscopiei vizionare: „că fără mine mă-nspăimânt/ aceluiaşi fiind oricine” (Refugiu dimpotrivă).
Sentimentul religios – nu bisericesc – al fiinţei permează fiecare pagină. Dacă Radi ar livra discursuri la Speakers’ Corner, atunci Hyde Park-ul său ar fi pe un versant montan romantic cam în stilul lui David Friedrich Caspar, dar cu amplasament bine calculat în vederea unui ecou cu grave rezonanţe: „când golurile-s iarăşi pline/ şi pietrele toate mormânt” (Celălalt, hotar cu mine). Deplângerea fiinţei şi sentimentul zădărniciei sunt partea vechitestamentară a postmodernismului. S-a spus că postmodernismul românesc a fost văduvit de haloul postmodernităţii. La Radi e exact invers: el îşi trăieşte intervalul refuzând să-l înregistreze poetic. Dacă se întrevede ceva, aceasta se datorează atmosferei obosite şi melancolice din texte.
Umbrele esenţialismului şi ale romantismului montaniard bandajează totuşi orice deznădejde ori amărăciune: „ceru-i totdeauna nor/ zorii gata să-şi inunde” (Stor mediu). Mai există un leac universal la năvala de perisabil agresiv: „-ntre margini efemere/ mi-e uitarea aliat” (A intenţie).
Dacă nu există simbolistică creştină, există însă mini-tirade ale Bătrânului din Munte, venerat cândva de romantismul german profetic: „Pretinsul firii să-mi însum/ sihastru acoladei goale/ întremele ce n-am de drum/ pribeag trecutului la poale” (Rău proscris). Drapajul pozei este stoic, cam ca la Alfred de Vigny, mai puţin incriminarea naturii pentru insensibilitate faţă de frământările omeneşti. Din contră, sihăstria protagonistului de aici este exact în natură, dar nu în cea luxuriantă, ci în cea de pisc, unde nobilele noţiuni îşi pot lua zborul în eter fără să se încâlcească în vegetaţie: „În ronduri scurse de venin/ ecou cuvânt deja sudalmă/ că n-am cutărui să-l închin/ nici crucea rănilor din palmă” (Dimpotrivă atei).
Dar centrul de greutate al volumului este muzicalitatea datorată unei prozodii perfecte. Aproape că vizualizez fantoma lui Ion Barbu levitând peste aceste versuri ce par scrise de la dreapta spre stânga, de la rimă spre incipit. Posibil ca senzaţia să-mi fie dată şi de imagistica dominată de creste, vârfuri, piscuri, matrici şi ceruri agreste: „Prin cheia-ntoarsă înapoi/ urmei predicţii din matrici/ s-adun nestarea dintre noi/ transcrierii cu slove mici” (Glas de dus). Niciodată însă de găsit pe aici teluricul şi balcanismul lui Barbu, ca mărci ale realului pitit sub realitate. La Radi nemulţumirea duce la compensaţie şi ritmuri armonice.
Mai sunt discernibile şi fumigaţii nostalgice în genul lui Ion Pillat, urcând până la dramatismele lui Goga: „Se strâng cenuşile din sate/ în pragul caselor de lut/ pereche mamelor plecate/ aievei lumi să fi-ncăput” (Singur pustiu).
Însă amprenta definitorie este a muzicianului care compune nuanţări, recviemuri şi oratorii plurivocale (ce răsună monovocal) în game minore. Arpegiile construite de poet răsună întotdeauna ireproşabil, niciodată degetul nu alunecă pe clapa nedorită. Un moderato cantabile asigură tema, iar variaţiunile sunt sau piano pianissimo, sau andante molto mosso. Atonalităţile sunt dezavuate şi nici armoniile de tip jazz nu-şi prea au locul în volum. Totul este „vis şi armonie” clasicistă ca metodă, romantică în ce priveşte cromatismul. Spre final, parcă avem două coruri ce îşi răspund unul altuia, cu acelaşi efect de ecou.
Fapt interesant, Codruţ Radi este şi un grafician versatil. Un artist ce îşi propune un tot armonios şi care află răspuns prompt la cei cu gusturi armonioase. La care se adaugă un literat foarte politicos, plăcut, bien élevé.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul