Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman cu anexe

        Monica Grosu

Odată cu plecarea sa neașteptată, Alexandru Vlad a lăsat în urmă un roman-mărturie, o sinteză, de fapt, a modelului literar care-l preocupa și pe care-l punea, într-o tradiție literară, în directă legătură tematică și compozițională cu mari realizări ale genului. Răspunsul căutat de ani buni e romanul însuși, Omul de la fereastră (Charmides, 2015), un experiment naratologic închegat în timp, cu răbdare și calm, însoțind tăcut traiectoria și modulațiile societății românești a ultimilor treizeci de ani. Naratorul e un jucător în adevăratul sens, un actant și un privitor lucid în același timp, care apropie sau depărtează de propria „fereastră” analitică un adevăr istoric și personal, cu atât mai autentic cu cât este trăit nemijlocit, asumat, deconspirat, deturnat metodic spre o scrutătoare sentință. Și în lumea lui Alexandru Vlad lucrurile nu sunt simple, ele se țes într-un păienjeniș de relații și indeterminări din care adevărul pare mai complicat de trasat, iar raportul bine-rău, vinovăție-inocență, călău-victimă ș.a.m.d. de o fragilitate ambiguă. Într-un efort problematizant de acceptare, recuperare și înțelegere a destinului (existenței), cronicarul propriului timp, individual și colectiv, urmează trama epică în straturi supraetajate, cu reveniri în cerc la diferite niveluri de percepție (cultural, istoric, sociologic, psihologic, psihanalitic).
Structurat în patru părți și varii anexe, romanul are caracter asumat de opera uverta încă din chiar nota însoțitoare a autorului ce oferă mucalit spre ilustrare anexele. „În cazul acesta anexele țin locul filelor lipsă sau al capitolelor nescrise (din lipsa unui talent mai abundent).” Mergând mai departe, motto-ul ales ne trimite cu gândul direct spre anii totalitarismului, când șantajul, denunțul și trădarea făceau casă bună cu mecanismele sistemului opresiv. Prin urmare, textul se autosusține (ca versetele biblice), într-un soi de hibrid semantic și intertextual ce face deseori trimiteri spre anexe, ca punct de coerență, dar, voalat ori aluziv, și spre alte realități scriptice sau ontologice. Scrisul și relația triptică autor-text-cititor rămâne, în manieră postmodernă, și aici o problemă fundamentală. De aceea, naratorul experimentează un tip de confesiune, lentă, adeseori autoironică, persiflantă sau gravă, construind și deconstruind alternativ. Apoi așteaptă. Textul se alcătuiește în paralel cu cititul, mai sigur, mai comod, dar perimat și el de condiția unei societăți în beznă, la propriu și la figurat, cum fusese România înainte de 1989. „Citesc cât mai e lumină, pe curentul electric nu mă pot baza, dar după două pagini mă proțăpesc din nou în geam, parcă aș lăsa textului timp să se așeze.”
Realitatea privită de la fereastra unei garsoniere se încarcă de fantasmele propriei vieți, rupând în două istoria de familie: pe de o parte, tatăl, generația părinților (cu lapidare referiri despre mamă), și generația copiilor, trăgând greu în marasmul postrevoluționar poverile unui trecut al compromisurilor. Răul se prelungește, ca și vina prezumtivă, tranziția imediat postdecembristă nu rezolvă ecuația generației pierdute, apele nu se limpezesc așa de ușor, căci „nouă ne-a rămas culpa, zațul”, știut fiind că „răul dăinuiește nu doar câtă vreme trăiesc călăii, ci și câtă vreme trăiesc victimele”. Tot în siajul acestor evenimente, relația dintre cei doi frați nu funcționează în parametri firești; Adam(ek) și Monika adoptă un limbaj al refuzului, cu tăceri vinovate și apropieri ilicite, vag incestuoase. Povestea Monikăi se lămurește doar spre final, când, după o odisee complicat sinuoasă, fratele ei o găsește în Germania, dar nu definitiv separată de un trecut traumatic. „Mă privea cu luare aminte, parcă citea cumva tot ce ezitam să-i spun. Ce nu-mi clarificasem nici mie. Apoi m-a lămurit care era condiția ei acum, cu un ton final. Era o addenda. A mai stat cât să se instaureze între noi tăcerea.”
Discursul lui Alexandru Vlad, așa cum ne-a obișnuit și în cărțile anterioare (spre exemplu, romanele Curcubeul dublu și Ploile amare sau proza scurtă din Măsline aproape gratis și Cenușă în buzunare), face dese ocoluri prin conștiința problematizantă, analitică, propunând, aproape freudian, explicarea crizelor personale ale omului asaltat de complexe istorice, familiale, erotice. Absurdul vieții, experiența istorică, dublată de cea scriptică, sunt deconspirate prin gramatica anexelor, a notelor și a completărilor fragmentare, ce compun, în straturi, o construcție romanescă postmodernă, accentuat reflexivă și așezată sub obsesia restabilirii autentice a adevărului. În esență, întregul parcurs al evenimentelor pornește dintr-o necesitate (detectivistică) a clarificării trecutului și a relațiilor interumane, clarificare ce scoate și mai apăsat în evidență un adevăr ineluctabil: „− Adam, noi venim dintr-o lume bolnavă, foarte bolnavă./ − Noi suntem niște bolnavi. De aceea nu se poate fugi, cum crezi tu, de acolo”.
Tot ceea ce se întâmplă rămâne în imediata vecinătate a scrisului alternativ (protagoniștii sunt jurnaliști, mediile lor vizează lumea artiștilor − v. sculptorul Mircea Rainer −, a ziaristicii, până și tatăl lor scria... note informative la Securitate), literaritatea romanului fiind sporită de metoda compozită a modelelor și artificiilor narative, la care aluziv autorul face trimitere. Alexandru Vlad s-a regăsit în această paradigmă a „unicității relativizate”, contemplative: „iarăși stau la geam, doar că de data aceasta e un geam înalt de mansardă și prin fața mea curge Rinul.” „Omul de la fereastră” s-a retras acum definitiv, lăsând perdelele să cadă greu peste o lume „dezvrăjită”, dar opera și amintirea lui sunt, prin această scriere testamentară, mai vii ca niciodată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul