Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Speranțele tânărului prozator

        Ana Dobre

Dacă în prozele anterioare (Diavolul în Valea Sării, Fotograful de mirese, Vremea consiliului parohial), Gheorghe Stroe se menținea în limitele unei narativități acceptate subiectiv sau obiectiv, în noul volum, Speranța bătrânului judecător (Editura eLiteratura, București, 2015), autoreferențialitatea, mai accentuată (a se vedea Cuvânt înainte), face ca această carte să fie atinsă de biografism, în sensul prevalenței eului nonfictiv față de eul fictiv. Este o carte crepusculară, dominată de o tristețe când senină, acceptată, când sfâșietoare, asumată. De unde provine această tristețe metafizică, o tristețe de Ecclesiast, care antrenează fibrele profunde nu doar ale omunului, ci ale umanității? Aș spune că din raportarea tragică la timp, timpul fiind supratema volumului de nuvele, incluzând meditația asupra condiției tragice a omului.
Pensionarea este motivul recurent, majoritatea personajelor ilustrează această vârstă a amurgului, asociat cu ideea trecerii neiertătoare, trecere conștientizată în pragul acestei mici treceri care este momentul pensionării. Nici un alt scriitor nu a scris pagini atât de tulburătoare despre acest prag, despre această trecere care scoate individul dintr-un centru, din care crede/a crezut că poate valoriza lumea aflându-și propriul rost, aruncându-l într-o margine unde îi sunt interzise aspirațiile și speranța. Singura nădejde, cea afirmată și de bătrânul judecător, este reîntoarcerea la centru, revenirea, printr-o iluzorie întoarcere a timpului ireversibil. În confruntarea dintre timpul istoric și cel mitic, individul iese învins.
Prozatorul își gândește cartea circular: cele două proze de început – Cuvânt înainte, și de final – Destinatar, sugerează un ciclu epic, ce debutează cu speranța unei noi vieți recâștigate la pensionare pentru a se sfârși în moarte. Supratema timpului se însoțește de un laitmotiv, prezent în prima proză, petrecerea pentru a marca pragul trecerii de la viața activă la cea pasivă, laitmotiv care-și desface sensurile pentru a ilustra trecerea și pe-trecerea în timp a generațiilor, mod semnificativ de a echivala viața cu pe-trecerea, prin revelarea sensului originar al cuvântului.
Alegând cancelaria ca spațiu al dramei senectuții, Gheorghe Stroe realizează o imagine veridică, realistă a unei lumi închise care și-a creat iluzia propriei importanțe și utilități. Micile scene pe care le construiește prezintă contrapunctic o lume prin schițarea unor tipologii ale egoismului pentru a sugera adecvarea temporală a clasicei confruntări dintre tineri și bătrâni. Ceea ce Vasile Vlădescu înțelege din investigarea acestor grupuri suficiente în supraevaluarea proprie și în egoismul funciar înțelege, deopotrivă, și cititorul: drama bătrâneții începe cu pensionarea prin prăbușirea speranțelor, prin retragerea dreptului de a visa, de a aspira la o împlinire spirituală după acest moment, prin conștientizarea limitelor și a ratării: „Nu sunt nimic din ce aș fi putut să fiu!”. Intuiția pluriversului este o sugestie a mulțimii de posibilități ale devenirii. Dintre cuantele devenirii, Vasile Vlădescu a ales o posibilitate, cea care i-a scris viața și i-a definit destinul. Ceea ce speră el acum este posibilitatea revenirii în punctul zero pentru șansa unei noi alegeri. Ceilalți îi refuză, însă, șansa. De speranțele recuperării unui timp considerat pierdut se leagă tema senectuții în Unsprezece luni în Valea Sării, în acompaniamentul unei nostalgii a originilor. O dată produsă dezrădăcinarea, întoarcerea nu mai este posibilă. E o altă imposibilă întoarcere.
Dincolo de alte rele ale senectuții, boala, de exemplu, față de care Gheorghe Stroe rămâne indiferent, pensionarul său este un om sănătos, visând la marea șansă a recuperării vieții neconsumate, drama acestei vârste înseamnă însingurare, singurătatea la care te obligă ceilalți, marginalizarea, absența dreptului la o viață creativă, anexarea la interesul celor tineri, retragerea oricărei posibilități de a trăi în deplină libertate de sine.
Personajele aparțin tipologiei pensionarului în Cuvânt înainte, Unsprezece luni în Valea Sării, Dublu coșmar cu o casă, Cartea neamurilor, Predica după Ecclesiast, Destinatar. Drama senectuții este accentuată de ideea paradoxurilor temporale pe care Milan Kundera o aplica societății postmoderne, sugestiv realizată de Gheorghe Stroe în Predica după Ecclesiast. Odată cu trecerea timpului și spațiile se îngustează, fuga nu mai este posibilă; la un moment dat, în față se ridică un zid pe care omul îl presimte și pentru care, inconștient, se pregătește, așa cum o fac și soții Oțelea care-și trăiesc prin anamneză momentul final.
Trecerea neiertătoare a timpului are, în Dublu coșmar cu o casă, răsfrângeri în real, în sugestia terorii istoriei. Gândită ca o poveste despre progresia fricii, oarecum asemănătoare cu nuvela psihologică a lui I.L. Caragiale O făclie de Paște, proza lui Gheorghe Stroe se distanțează esențial prin implicațiile etico-politice. Frica de care suferă Petre Grigoriu este frica indusă de dictatura terorii care a proclamat-o ca nouă religie. Deposedat fără explicații de casa părintească, Petre Grigoriu nu reacționează, nu se revoltă de frică. Abil întreținută, într-un mod pe care nu-l intuiește, frica („...ținea doar de întâmplare să te afli printre cei arestați sau printre cei liberi”) duce la nesiguranță, la alienare. Revoluția din ’89 îl salvează de această maladie, iar sensurile se convertesc. Gestul din final al lui Petre, în urma întâlnirii cu acela care-i luase casa prin rapt, este semnificativ: lăsându-i casa fostului activist, el îi lasă și stafiile trecutului, eliberându-se de frică, aureolându-se de puterea cathartică a iertării.
În Cartea neamurilor, ideea că bătrânii sunt memoria comunității este sugerată prin cronica pe care o ține Costică Mitan pentru a consemna evenimentele satului. Călătoria lui prin sat pentru a-și întâmpina nepotul este o recunoaștere a valorii vieții, modul său de a sărbători triumful vieții asupra morții, copiii fiind eternitatea concretă, accesibilă omului obișnuit: „Străbătu fără toiag prispa largă, după ce îl dăduse cuiva în spate și, intrând în casă, văzu pe prunc împreună cu Maria, mama lui, și se lăsă în genunchi lângă patul acestuia, să-l vadă mai bine”. Însemnarea din final, cu rezonanțe biblice („Costică Mitan a făcut pe Neculai. Neculai a făcut pe Cristian. Și numele de Mitan se păstrează în Valea Sării”), reprezintă acest triumf, dar și o sugestie christică a devenirii, prin care viața se sacralizează.
Simbolismul vieții și al morții transpare în Icon, cea mai ezoterică dintre nuvelele volumului. De la sensul literal al cuvântului, conform DEX-ului, de mic simbol grafic afișat pe ecranul calculatorului, care permite efectuarea rapidă a unei comenzi speciale, prozatorul glisează spre sensul literar, simbolic, prin care are loc transgresarea realului și transfigurarea. Căutarea fiului de către tată devine o parabolă despre suferință, credință și moarte. Mitul christic, reinterpretat, este introdus în paradigma vieții moderne secularizate. Este acesta modul lui Gheorghe Stroe de a sugera camuflarea sacrului în profan: orice tată care-și caută fiul repetă suferința divină a Tatălui ceresc care-și caută Fiul dăruit, din iubire, umanității.
Epicul dublat de filozofia existenței este noutatea prin care Gheorghe Stroe își surprinde cititorul, demonstrând capacitatea de a se reinventa epic, de a-și adapta temele unei viziuni integratoare date de meditația gravă, tensionată asupra destinului omului.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul