Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singurătatea luptătorului

        Simona-Grazia Dima

Critic, istoric literar, profesor universitar, Ion Pop îşi mărturiseşte vocaţia lirică primordială şi în cel mai recent volum al său, Casa scărilor, Ed. Cartea Românească, 2015, unde gânditorul îl dublează (şi îl fortifică) pe poet, în încercarea de a dialoga, de a-şi exprima concluziile după o viaţă de gândire şi creaţie, de a testa şi reevalua principiile artei sale, îndelung şi fidel exersate, de „poet târziu-modernist”, cum se autocaracterizează. Îşi simte existenţa în întregul său, cu partea contemplativă, dar şi cu aceea măcinată de boală, în aşteptarea sfârşitului ineluctabil, desfăşurată exclusiv în ritmul arsenalului literar bine însuşit, al imaginilor şi tropilor veneraţi, îşi aduce mereu aminte de identitatea sa definitorie, de literat şi poet, blazon nobiliar imposibil de uitat (iar această continuă referire emoţionează, căci aparţine cuiva care a dăruit totul vocaţiei sale!): „N-am crezut că voi învăţa moartea/ coborând nişte banale scări,/ uzând de o foarte uzată metaforă,/ în ritm de poezie clasică” (Acel refren).
Însăşi această fidelitate îl îndreptăţeşte să recurgă la francheţe, pe el, profesionistul acestei arte, obişnuit altădată cu semitonurile tradiţionalei discreţii lirice: „După atâtea ocoluri metaforice/ şi zumzet al conotaţiilor,/ nu mi-a mai rămas, în tăcere,/ decât să spun lucrurilor pe nume” (După atâtea ocoluri), spre a lăsa un straniu legatum, plin de eroism şi, câteodată, de îndoială („un Dumnezeu care/ când există, când nu există”), de unde, firesc, gama temelor abordate – credinţa în poezie, preocuparea faţă de metapoezie, lupta cu maladiile trupului, dar mai ales cu cele sociale, frământarea polemică, formularea cât mai deplină a rostului său superior didactic, acela de iniţiator în misteriile transfigurării artistice a realului.
Chiar şi cravata sa este nobilă, fiindcă întruchipează o transmisie cvasiiniţiatică de la un alt poet, Gellu Naum, prin văduva sa. În „asurzitorul vacarm din jur” (Cravata lui Gellu Naum), acest mic obiect vestimentar simbolic îl ajută să-şi păstreze fermitatea: „Tu mă salvezi atunci, cravată a lui Gellu Naum,/ un gât mai ţeapăn printre atâtea capete moi, plecate (...) bietele tălpi amorţite,/ genunchii ruginiţi, unghiile-nvechite/ parcă mai prind un pic de curaj”. În pofida vârstei şi a suferinţelor ce-l macină, poetul îşi afirmă constant rezistenţa în faţa vulgarităţii invadatoare. Pândit de imboldul de a striga, precum în Degetul lui Bach, îl chinuie remuşcarea că, prin incapacitatea de a îndura, nu se arată la înălţimea unei misiuni, lipseşte „din partitură” chiar el, cultivat prin artă (şi care, cum declară în alt poem, ascultă „zilnic câte o sonată de Bach”). Trăieşte o enormă suferinţă în societatea de astăzi, aidoma lui Bach, compozitorul preferat, nici el scutit de durere, scriind cândva unui prieten că „nici moartea lui Isus Cristos/ nu poate să ne aline suferinţa” (Un moment de slăbiciune). Dacă omenescul e sortit durerosului, poetul caută transgresarea laturii sale fragile, conştient de puterile mântuitoare ale artei.
Scenografia poemului ce dă titlul volumului este, după cum se menţionează cu grijă, o casă a scărilor de la universitatea clujeană, loc meschin, cu iz de stătut şi cu vopsea cojită, complet banal deci, de n-ar fi treptele, pretabile la o amplă digresiune despre sacru şi inefabil! Dar autorul îşi regizează bine decorul piesei, căci vorbim de un monolog, dramatic, într-adevăr, în toate sensurile, mergând ţintă spre subiect, în inima chestiunii, una de viaţă şi de moarte pentru profesorul-poet, personalitate exemplară a literelor româneşti, redus cu modestie, fără însă a se plictisi vreodată, la rolul de interlocutor al câtorva tineri studenţi, novici într-ale scrisului, cu care încearcă să poarte o conversaţie, eşuată în final. O conversaţie de sfârşit (şi început) de lume, caracterizându-l pe Ion Pop ca pe un gânditor social cu antene nespus de sensibile la climatul ori direcţia atitudinilor şi faptelor culturale de astăzi. Îşi pune problema comunicării între generaţii, pentru el cu mult mai mult decât un contact personal – o necesară (obligatorie în sens iniţiatic!) relaţionare a unor coduri, o translatare (ideal) armonioasă a unei experienţe şi percepţii ale lumii, ce, dintr-o dată, nu mai pare posibilă, încât poetul încheie: „Am tăcut, în sfârşit,/ m-am simţit dintr-o dată/ singur . (...) Am salutat scurt,/ am plecat./ Mi-am adus brusc aminte/ că voi muri” (Casa scărilor). Profesorul trăieşte disperarea că poeţii de astăzi nu mai sunt deschişi spre metafizică, în timp ce sensibilitatea actuală devine, pe zi ce trece, tot mai insensibilă la diafan: „am amintit şi de Carul Mare/ şi de ţârâitul îndepărtat al miliardelor de greieri/ din ierburile Căii Lactee,/ pe care nu-l mai aude aproape nimeni” (ibidem). Profesorul are curajul să abordeze tema ingrată a îndepărtării de poezie a noilor generaţii, mereu mai îndepărtate şi faţă de promoţiile mai vechi, creatoare de valori intelectuale şi spirituale fondatoare. El invită, cu bonomie pedagogică, la reluarea marilor experienţe umane, la inevitabila ajustare a personalităţii individuale la vasta deschidere cosmică: „cum alunecară ei, ucenicii,/ cam neglijenţi peste suprafeţe/ închipuindu-şi că pipăitul,/ că mirosul, că gustul/ au de-acum supremaţia universală”. Îl îngrozeşte atrofierea progresivă a unor disponibilităţi, contemplă uşurinţa tinerilor poeţi de a vira înspre empirism, dar emoţia răvăşitoare îi este, totodată, întretăiată de speranţă („căci, să ştiţi de la mine, nu se poate ca poezia/ să nu se deschidă, cât de cât,/ spre o pâlpâitoare, mică aură/ metafizică”). Lucid, se simte ridicol, ca în faţa unei schimbări de paradigmă ireversibile (şi tocmai acest fatum îl îngrozeşte): „m-am trezit ţinându-le un fel de ciudată predică/ despre vremurile noastre atât de nevrednice/ (o, chiar şi acum, sunt atât de revoltat şi scârbit,/ că nici nu mai are rost să caut calmante,/ îndulcite pastile de mentă/ în lumea asta dementă!)/ şi am încheiat într-un fel de disperare patetică,/ cu celebrul citat din Dostoievski/ despre frumosul care, totuşi,/ oricât de târziu,/ va salva lumea” (ibid.).
Ridicolul, până şi el, este benefic, în cadrul unei pedagogii eroice, atât de necesare. Poetul-profesor nu-şi regretă expunerea imprudentă: dacă tânăra generaţie are curaj, şi el are, şi încă unul cu mult mai matur, mai calificat! În poemul Tocmai lucram (o capodoperă!), autoironia paralelă trăirii în şi prin poezie ajunge la cote maxime „Tocmai lucram la o ediţie critică din Urmuz/ când am fost spintecat pentru a cincea oară (...) Fiind acum «compus din»,/ ca bizarii eroi urmuzieni,/ mi-e mai degrabă ruşine,/ chiar foarte ruşine,/ când ies din nou în zăpadă şi ger,/ aşa de murdar, cu atâtea linii/ deplasate, cu sângele meu abia închegat/ ajuns un fel de jeg/ al fostelor geometrii... Pare că se răzbună acum/ prea multa literatură înghiţită,/ da, şi fermenţii/ Literaturii Viitorului (...) Dar foarte mândru că pot ilustra şi eu/ cât de cât autentic/ realismul poetic al ultimei generaţii”. În asemenea clipe de elecţie starea poetică, se vede, s-a transformat într-un crez militant, ca în la fel de reuşitul poem Mere, de o supranaturală delicateţe, afirmând într-o şoaptă divină că mai există o lume a spiritului, iar intuiţia frumuseţii nemuritoare nu poate fi captată în lumea materială, ci doar adulmecată incidental, oblic, părelnic, convingerea fiind câştigată post factum.
Tema strigătului, ca unică reacţie posibilă (fie ea rizibilă ori, evident, ineficientă, ca în E timpul, unde scârba de „Cei Tari şi Cei Mari” îl îndeamnă „Să scot un ţipăt incult – câţiva gură-cască/ s-ar amuza o clipă,/ în drumul spre hipermarket”) la haosul pe care îl vede întronat tot mai dezinvolt în societate, continuă, pe întreg parcursul volumului, închizând, rotund, o viaţă dedicată poeziei: „Înainte de a mă descompune,/ voi spune totuşi/ că am dreptul măcar la un strigăt./ Va fi ultima mea formă de coerenţă,/ cea de pe urmă, însă dreaptă,/ coloană vertebrală” (Dar eu).
Rostirea, demnă, uşurează totuşi considerabil durerea – poetul caută transgresarea laturii sale fragile, conştient de puterile mântuitoare ale artei. Chiar şi acum. El nu dezertează, ba chiar constată uneori că, în pofida strigătului, are acces la o superioară seninătate, dincolo de durere, de conştiinţa stingerii (De îndată ce). Contează demnitatea luptei duse până la capăt, mesajul mai presus de cuvinte. În Mesteacănul, textul final al cărţii, poetul îi roagă pe copiii săi să planteze un copac: „Nu ştiu cum să le spun/ că mă gândesc şi la ziua/ când, de departe de tot/ şi cu gura pe veci închisă,/ va trebui, totuşi, neapărat,/ să le comunic ceva/ foarte, foarte important”.
Poetul şi profesorul Ion Pop nu mai poate fi singur după ce a scris acest volum.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul