Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Marin Dumitrescu

GĀNDUL


Gāndul este un copac
Īnfipt īn creierul meu.


Un parazit care se hrănește
Cu mare parte din ceea ce ar fi trebuit
Să asimilez.


Are rădăcini care mi-au perforat
Plămānii și ficatul
Și ramurile lui ajung
Dincolo de Steaua Polară.


Īnflorește īn cosmos
Universal și frumos
Și este fecundat de toate īntrebările
Și īi cade sămānța să īncolțească,
Pe toate cărările
De sub fruntea mea pămāntească.



TIMPUL TACE CĀND TRECE


Treci pe lāngă mine, mutule și răule,
Cu privire de īnger și māngāiere de drac
Și nu-mi spui nimic și mă īmpingi īn hăurile
Infinite ale lumii unui tictac.


Ceasul nu mă lasă să dorm și nu mă lasă
Nici măcar să visez, pentru că viitorul visat
Este o lume netrăită și mult mai frumoasă,
Care mă așteaptă cu adevărat,


Chiar dacă dincolo de vise, pe mal,
Mă așteaptă tot el, timpul convins
Că mă iubește, plāngānd infernal
Și pleacă mereu, dinadins.



FLUTURELE


Īn seara aceasta
Fluturele a intrat prin fereastră,
Tocmai cānd īncercam să adorm
Vāslind obosit printre
Dureri.


De obicei,
Fluturele venea să mă vadă
Și se uita la mine de afară.


Nu mă īntreba nimic
Și nu-i răspundeam.


Īn seara aceasta
Fluturele a trecut prin fereastră,
Prin sticla geamului bătānd din aripi
Grav,
Fără să spargă sticla
Și m-a privit īn ochi.


După aceea fluturele
Și-a continuat zborul,
Bătānd din aripi
Prin lemnul mesei
Și prin tot aerul respirat de mine
Și a īngenunchiat īn cele din urmă
Pe tavan.



LUNA


Satelitul natural al pămāntului
Este ochiul meu drept,
Pe care i l-am scos de sub arcadă gāndului
Meu īnțelept.


Cu el văd pămāntul
Și īnțeleg perfect mișcarea,
Pe care o trimit cu gāndul
Īn toată depărtarea,


Luminānd
Pānă dincolo de moarte,
Și scriind albastru
Ca un astru,
O carte
Despre moarte
Și despre lumină
Și cartea
Nu se mai termină.


Satelitul natural al pămāntului
Este ochiul meu drept,
Pe care i l-am scos de sub arcadă gāndului
Meu īnțelept.



JUMĂTATE COLAPS


Franjurii căderii materiei īn sine cāntă,
Ca o aureolă boreală, jumătate electrică
Și jumătate mișcare și minune sfāntă,
Īntr-o lume perfectă, jumătate haotică.
Īnflorește lumina deasupra īntāmplărilor
Și totul este un spectacol, pe jumătate o dramă,
Amplificată de oglindirea pe jumătate a mărilor,
Pentru că cealaltă jumătate īn adānc se destramă.
Vibrez legat de cosmosul īn care sunt,
Jumătate fericit și jumătate īnfloritor
Și nevăzute artere īmi pleacă de pe pămānt
Cāt sunt īncă viu, jumătate perfect și gānditor.
Energia pe care o acumulez, o cheltuiesc
Jumătate pentru timpul trecut și jumătate
Īnțelegānd și sorbind universul īn care trăiesc,
Dibuind cu gāndul căderea īn eternitate.



CONȘTIINȚA DE SINE


Am certitudinea că sunt,
Atāta timp cāt mă doare umărul drept
Și asta pentru că pe pămānt
Trăiesc și aștept.


Puteam să mă nasc īn altă parte,
Dar m-am născut īntāmplător
Gānditor
Īnspre moarte.


Infinitatea din care fac parte
Este prelungirea a ceea ce sunt
Și mă prelungesc pānă departe
Și mă preling īn pămānt.


Astfel īncāt lumea și lumea cea mare
Și lumea cea mică au sens
Pentru că īnțeleg și mă doare
Tārgul acesta imens.


Conștiința de sine doare mai tare
Ca umărul meu drept
Și faptul că sunt pānă īn depărtare,
Mă face dureros de īnțelept.


La īnceput credeam că lumea are margini
Ca o miraculoasă mare carte īntāmplătoare
Īn care zilele sunt inedite pagini
Ale unui scriitor universal și mare.


Și mai credeam că lumea plutește
Pe ape, cum plutesc continentele,
Și infinitul nu-mi īncăpea īntre degete
Numărānd zilele și evenimentele.


Abia după ce am īnțeles că pe pămānt
Moartea stăpānește tot ceea ce se īntāmplă,
Mi-am dat seama că mă doare că sunt
Și mi-am dus degetul la tāmplă.



DIALECTICA NATURII


Īnăuntru și adānc, marea emoționată
Mută bancuri de pești, dintr-un loc īn altul,
Și dacă am visat extravagant vreodată,
Muntele mi-a pietrificat visul īn tot īnaltul


Și de pe stānci albastre, cu ochi de stāncă,
De sub care cu pești albaștrii plāng izvoare,
Arunc tot cerul īn marea emoționată și adāncă
Și noaptea, stelele și peștii tac īn mare.


Și ziua mi-o petrec vorbind cu timpul dus
Și făcānd planuri mari pentru eternitate,
Cu ochi de pește și de stāncă și de vultur sus,
Străjer al visului pe care l-am făcut cetate.



CA UN CĀNTEC
poem sacrificat poetului Nicolae Labiș
Mă ia de subțiori pasărea
Rea
Și mă face demāncare,
Zburāndu-mă īn gheare,
Către cuibul ei din zare.
Mă vor mānca puii păsării rele,
Nevinovați și
Neștiind că mă mănāncă.
Se vor bucura sub stele
Īn cuibul lor mușcat de stāncă.
Și eu de bucurie am să mă desfac
Īn vorbe, ca un cāntec,
Să le fiu pe plac
Īn pāntec
Și să se īnfioare
De cāntarea mea,
Cād vor īnvăța să zboare
Puii de pasăre rea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul