Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mierea furnicilor

        Teodoru Stemate

Prozator încă nedebutat în volum, Teodoru Stemate locuiește în Maroc. Am remarcat proza lui foarte bine scrisă atunci cînd mi-a trimis cîteva povestiri destul de ample la „poșta redacției”. Dar anti-utopia Mierea furnicilor, un mic roman, chiar m-a luat prin surprindere și mi-a plăcut enorm. Trecut de prima tinerețe, departe de țară, dar atașat limbii materne și scrisului, Teodoru Stemate este unul dintre acei „necunoscuți” care ilustrează miracolul literaturii. (Horia Gârbea)


...Sunt prea puţine lucruri pe care mi le amintesc din copilărie, poate din cauză că am avut una fericită. Vreau să zic ce se înţelege printr-o copilărie fericită: o perioadă lipsită de griji, cu părinţi care se ocupă să ai tot ce-ţi trebuie, cu grădiniţă, şcoală şi cele câteva prietenii forever efemere, cu surprizele și cadourile frumoase, dar, oarecum, anticipate, de la aniversări, Paști, Crăciun, Anul Nou (plus Ashoura − dacă aveai norocul să trăieşti într-o ţară musulmană), cu multele mici bucurii cotidiene, cu vacanţele plăcute şi, spre sfârşit, epuizante, în România, Grecia, Bulgaria, o dată în Italia, altădată în Anglia (cât de bizar sună toate aceste nume acum...) plus cele câteva cicatrice obligatorii, se pare, la vârsta pre- şi şcolară. Nici dintre cicatrice nu-mi amintesc ce le-a prilejuit, în afară de cea de pe bărbie: câinele meu, un collie foarte simpatic, a reuşit să mă clănţăne când am încercat să-l călăresc într-o după-amiază însorită şi lenevoasă; de unde era să ştiu eu, la cei cinci ani câţi aveam atunci, că Tricky, săracu’, tocmai se aşezase pe un os pe care-l îngropase puţin mai devreme sub gazonul din grădină? Tata a încercat să mă consoleze atunci, spunându-mi: „Nu-ți face sânge rău din atâta lucru, Gărgărițo! Sunt sigur că, după ce se vindecă, o să ai o foarte frumoasă gropiță-n bărbiță. Și băieții, să știi, se-nnebunesc după gropițe!”.
N-am înțeles mare lucru atunci din ce voia să zică, eram destul de necăjită, mai ales că trebuise să stau internată, firește cu mama, o zi și-o noapte-n spital ca să-mi bage ăia, din oră-n oră, seruri antirabice în vene: cu mușcăturile la față nu era de glumit! Dar, mai târziu, bărbatul pe care l-am iubit nebunește mi-a mărturisit că, la prima vedere, gropița din bărbie îi sucise mințile. Și, când Andi era bebeluș și se agita, era de-ajuns să-l iau în brațe și să-i duc mânuța spre bărbia mea: imediat ce începea să mângâie gropița, se liniștea.
Probabil că aşa se-ntâmplă cu toţi cei care au avut o copilărie fericită, rămân fără prea multe amintiri. Acea lungă, interminabilă perioadă de până la 14-16 ani, se petrece într-o linearitate anostă, dar cred că merită lipsa de spectaculozitate: mă gândesc la bieții oameni care-mi povestesc detaliile sordide de prin ruinele sau canalizările prin care-au trăit până la adolescenţă sau chiar mai târziu... Sau la povestea săracului Oliver Twist. Ca să nu mai menţionez şi „Jurnalul Annei Frank”! (Încă mai am cartea la mine-n dormitor, ferfenițită toată... uneori recitesc pasaje întregi din ea, atunci când mi se pare că lumea întreagă a devenit la fel de izolată ca Annelies.)
Săptămâna trecută m-am apucat să deretic în toată casa, chit că mâine am să sărbătoresc cei șaizeci de ani aproape singură: Andi lucrează de doi ani la proiectul lui terapeutic din Bulawayo, în Kalahari și, chiar dacă mi-a scris că vrea să vină, i-am interzis-o cu desăvârșire. Nu numai din cauza amenințării maladiei, pe care el crede cu tărie că o poate combate. Deși mi-e dor de el de mă doare, nu mă lasă inima să-l rup de lângă grupul lui de black crooners, în limbajul cărora zice că a descoperit formule de incantație care ar putea vindeca nu numai omniprezentul foulitchai, dar și varianta nou-apărută în zona Malawi, așa-numita Kaombe river longing. Cred și sper că va reuși. Mi-a trimis, prin ultima caravană − au făcut șase luni din Kalahari până aici! − o casetă audio cu înregistrările lor: muzica aceea ciudată chiar are un efect revigorant, cel puțin asupra mea. Doctorul a ascultat-o pe gânduri alaltăieri, apoi a zis că, în zilele în care shergui va bate destul de tare ca să pornim generatorul, vom instala casetofonul și boxele mari în cortul bolnavilor; a însărcinat-o pe Hanna cu diagramele medicale. Zice că un grafic ținut riguros, pe câteva luni, ne-ar putea lămuri dacă muzica aceea are vreun efect asupra bolii.
Mama, la nouăzeci de ani, își conduce atelierul de tapiserie de la Porto Lobo (și hotelul-tabără transformat uneori în spital − aflat în aceeași locație) cu energia calmă cu care, acum o jumătate de secol, reușea să țină pe linia de plutire bărcuța fragilă a familiei... dar, desigur, nici nu poate fi vorba să vină până aici − mai bine de șase sute de mile marine. I-am promis, în ultima scrisoare, că am să merg eu la Porto Lobo cu prima ocazie, dar știe și ea foarte bine că această primă ocazie e un termen foarte vag, atâta vreme cât boala devine din ce în ce mai agresivă: la știrile de la Radio Tafilalet de ieri se semnalau două noi cazuri de foulitchai în comunitatea din Dakhla, iar Dakhla-i la numai patru sute de kilometri mai sus de noi. Avem în Oază cantități suficiente de ser acetilcolinic pentru a-i ține pe-ai noștri sub control, dar, dacă boala va împinge tot mai multe populații din Nord încoace, nu o să mai fim nici noi în siguranță. În eventualitatea asta, cred că numai Andi și incantațiile din muzica negrilor lui din Kalahari ne mai pot salva! În fiecare noapte mă rog până târziu, nici eu nu știu cui, să reușească.
Am să sărbătoresc împreună cu Doctorul Wataleb și cu Hanna, firește, sunt cei mai buni prieteni ai mei din Oază. Cred că am să-i invit și pe Brahim și Iddîr Azalim, băieții-buni-la-toate care ne ajută la spital; e drept că nu vorbesc decât hassani, o limbă pe care niciunul dintre noi n-o cunoaște (deși înțeleg araba și franceza, chiar și engleza, limbile în care comunicăm noi, ei refuză să vorbească în altă limbă în afară de hassani − poate că e vorba doar de o superstiție a lor), dar sunt vioi și mereu veseli, o veselie molipsitoare. Mă întreb cum de pot rămâne atât de voioși în mijlocul atmosferei dezolante din jur, dar chiar și Doctorul a remarcat cât de benefice sunt hohotele lor nechezate pentru bolnavi... „Și pentru noi”, a adăugat Doctorul, cu un zâmbet luminos pe fața plină de riduri adânci.
A fost primul lui zâmbet pe anul ăsta.
Am pregătit pentru ei un tort de fructe și am lustruit toată casa: strălucește. Azi am coborât chiar și-n demisolul lui Andi, în care cred că n-am mai intrat de pe vremea când era adolescent.
Cum am zis, am foarte puține amintiri din copilărie. În demisolul lui Andi am dat însă, în dimineața asta, peste ceva care mi-a reînviat, cât se poate de clar, imagini mai vechi de cincizeci de ani. Întâmplări, chipuri, chiar frânturi de conversații îngropate în vâltoarea din ultimele decenii mi-au revenit cu sclipirea precisă și rece a unui scalpel. Nu știu dacă povestea asta vrea să-nsemne ceva, poate că n-are chiar niciun înțeles, dar nu-mi pasă, m-am gândit că n-ar fi rău să mi-o notez, așa cum mi-am amintit-o stând în demisolul prăfuit al lui Andi. Foulitchai afectează în primul rând memoria și, având în vedere știrile de ieri...
Mâine, în timp ce vom mânca tortul de fructe și ne vom bea ceaiul de rădăcini făcut după ritualul R’Guebati, am de gând să le citesc „producția” mea doctorului și Hannei. Abia aștept să le văd reacția! Și cred că am să i-o trimit și mamei. De fapt, la ea mă gândesc, în primul rând, când notez toate astea. Am să aștept răspunsul ei ca pe jar, sunt curioasă ce-o să zică, dar, mai ales, cum își amintește ea lucrurile. Catastrofele din ultimii patruzeci de ani au pus un fel de pâclă peste întâmplările de-atunci, dar ea, în ciuda vârstei, își va aminti.
Mama avea un fel de a râde din orice tâmpenie. Îşi trăgea capul un pic pe spate, într-o parte, şi hohotea înăbuşit, stins, ca şi cum ar fi ştiut demult că toate acţiunile noastre sunt sortite, până la urmă, derizoriului. Nu, nu era niciun fatalism în atitudinea ei, ci doar un fel de a privi lucrurile cu o detaşare sublimă. Nu știu dacă așa era ea de la natură − n-am cunoscut-o decât după ce m-am născut! − dar modul acesta calm de a privi lucrurile îi crea un soi de tampon în relațiile cu ceilalți. Cred că îi era destul de greu să trăiască cu tata, un tip veșnic agitat și plin de „idei mărețe” care-i veneau din senin și pe care voia să le pună în aplicare pe moment. Mama găsea întotdeauna câte-o replică acidă și glumeață, în același timp, care-i mai strunea din elanuri.
Îmi amintesc o conversație pe care-au avut-o într-o dimineață. Tata dormea într-un ritm haotic, putea să stea și câte o săptămână fără somn, dar, când cădea în pat, dormea buștean câte zece-cincisprezece ore, era foarte greu să-l trezești. În dimineața aia trebuia să-l trezim la opt, ne lăsase un bilet sub un magnet de pe frigider: „Dora și Beatrice, Beatrice și Dora, cu limbă de moarte grăiesc amândurora: TREZIȚI-MĂ NEAPĂRAT DIMINEAȚĂ LA OPT (dacă nu vreți să mâncați un câine copt!!!!!!) Vă iubesc, cu drag, Tati”. Toate mesajele lui erau scrise în același stil. M-am băgat lângă el și-am început să-i mângâi obrazul țepos, îmi plăcea mereu să fac asta pentru că mă gâdila-n palme și-mi dădea o senzație gustativă inexplicabilă: mi se părea că beau apă minerală! „Tati, ai zis să te trezim la opt − scoală-te!”
Normal că s-a-ntors pe partea cealaltă, cu cearceaful înfășurat strâns pe șale. Nici măcar n-a mormăit. „Teo, l-a scuturat mama de umăr, e opt și, trebuie să te trezești. Ce treabă zici că ai?” „Lasă-mă-n pace, n-am nicio treabă”, a îngăimat cu o voce gâjâită. „Pe naiba − nicio treabă! Nu ne lăsai mesajul ăla dacă n-aveai nimic de făcut. Scoală-te!” L-a scuturat de umăr violent; tata a protestat, cu fața în pernă: „Mai lasă-mă cinci minuteeee...” „Niciun cinci minute, scoală-te-acum!” „Ho, că mă scol!” Tot cu fața în pernă: „Tocmai mă visam în Al Doilea Război Mondial...” „De ce, pe Primul l-ai terminat?” „Demult.” „Cum?” „Indecis.” „Și-ntr-al doilea ce se-ntâmplă?” „Eu mi-s unul dintre șefi...” „OK atunci, mai dormi o juma’ de oră, dar concentrează-te pe Conferințele de Pace!”, a mai zis mama.
Mi-a dat un ghiont și mi-a făcut semn din cap să cobor din pat. M-a luat de mână și-am pornit amândouă, pâș-pâș, către ușă. N-am apucat s-o deschidem, când l-am auzit sărind din pat. Și-a trecut mâinile peste fața umflată de somn și a zâmbit într-o parte: „Atât vă trebuia, să nu mă treziți: toată săptămâna mâncați câini prăjiți!”. Și-a aruncat maioul pe pat și a intrat în baie. Imediat s-a pornit fâșâitul dușului și vocea lui falsă, lălăind „Comme facette mammeta” . Când a ajuns la „Mele, zuccaro e cannella”, a-nceput să facă gargară, așa că i-am stins lumina.
Ăsta era unul din jocurile mele favorite, să-i sting lumina la baie, în timp ce se bărbierea sau făcea duș: bivolii și hipopotamii de pe fluviul Niger se exprimă suav în comparație cu răcnetele care irumpeau de dincolo de ușă! Urma o alergare ca-n filmele mute, care se-ncheia invariabil cu prinderea mea și gâdilatul până aproape de leșin... sau cu folosirea buricului meu pe post de tubă − un gâdilat și mai epuizant... după care mă-nnebuneam!
În afară de înot, care-i plăcea până la uitarea de sine, nu-mi aduc aminte ca mama să mai fi practicat vreun sport; dar o dată am auzit-o stând de vorbă cu niște surferi americani, aduși de tata cine știe de unde (probabil că de la Mogador) și spunându-le ălora, care se tot lăudau cu valurile lor uriașe și voltele imposibile pe care le reușeau: „A, da, vă înțeleg, eu însămi practic un sport extrem, de peste douăzeci de ani...” „Ce sport extrem?”, au întrebat americanii. „Trăiesc cu tipul ăsta!”, a zis mama, arătând cu mâna în care ținea paharul de vin înspre colțul camerei, unde, înconjurat de alți trei surferi, tata tocmai expunea, pe un ton exaltat, ultimele lui proiecte fanteziste. După un moment de consternare, americanii au izbucnit în râs și au continuat să râdă toată seara, ori de câte ori își aduceau aminte de poantă, bătându-se pe umeri și reluând replica: „I’m living with this guy!”.
Știam engleză încă de pe-atunci, dar n-am înțeles ce vrusese să zică mama și cel mai tare mă enerva că nu-nțelegeam care era poanta și de ce râdeau americanii ăia, voiam și eu să râd! Am prins un moment propice (căci n-aveam voie, bineînțeles, să mă amestec în discuțiile adulților, avusesem noroc că tata îmi îngăduise să stau cu ei „peste zece seara”) și-am întrebat-o pe mama: „Ce-i aia, sport extrem?”. Și-a dat capul într-o parte și a surâs cu detașarea ei obișnuită, ținându-mă strâns lângă ea: „Sunt lucruri pe care ai să le înțelegi mai târziu, iubito...”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul