Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Cărtărescu, poetul liric

        Dan Cristea

Primit în termeni foarte laudativi de critică, volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu, din 1980, Faruri, vitrine, fotografii, derutează și astăzi, la atâta timp după apariție, mai ales prin conținutul său destul de compozit, antrenând atenția cititorului în direcții diferite și contradictorii.
Primul poem din volum, Căderea, scris în 1976, când autorul avea douăzeci de ani, începe cu o invocație, în stil epopeic, dar nu către Muză, ci către Pegasul înaripat al poeziei („Lyră de aur, pulsează din aripi/ până-mi închei acest cânt./ capul de cal ți-l ascunde adânc sub tăcere./ lyră de aur, pulsează din aripi/ până-mi închei acest cânt”) și se termină, după șapte fragmente, cam dificile, cam greoaie, cu imaginea hiperbolică, realizată prin repetiție, a noroiului care pare să înece totul („noroi versatil/ noroi al lăzilor/ noroi al noroaielor/ noroi al cețurilor/ noroi/ noroi”). Cu puțin înainte de finalul poemului, în care sunt evocate „păsări cu obraji de râme”, rotindu-se și căzând într-un soi de prăbușire fără noimă, absurdă, o „voce”, vorbind la persoana întâi și pretinzând a fi ascultată precum un glas profetic, introduce și câteva „idei” în torentul de imagini, dintre care multe păstrează articulațiile asociative arbitrare ale suprarealismului: „Sunt toate spațiile deodată/ sunt atât existența cât și toate posibilitățile/ vorbesc cu toate cuvintele/ ci mă auziți/ glăsuindu-vă prin vatelina destrămării acestii?”.
Poetul de douăzeci de ani este însă superînzestrat în ce privește instinctul literar ori în ce privește forța de a genera imagini și metafore, astfel că, din apa tulbure a versurilor, apar, când și când, insule de vizionarism și grandoare fantastă. Întărind „ideea” destrămării care șerpuiește de-a lungul poemului, întreg peisajul, la un moment dat, și vorbim despre peisajul dintr-o „vale a solitudinii”, e învăluit în ceață. Enumerarea în sine, repetițiile devin obsedante: „totul îmbrăcat în mască, fecundat de mască/ înfășurat în ceață, încolăcit în ceață/ păduri tăcute, cocleală și aur și rugină și lemn/ invadate de ceață/ pășuni și livezi linse de ceață/ râuri cu oglinda susurând sub ceață/ ceață lăptoasă și densă în jurul oricărui trunchi/ ceață zdrențuită-ntre frunze/ ceața pătrunzând în canale, tuburi și celule/ și iarăși exhalată în vidul de fier/ calcar atomizat al solitudinii/ căci totul în această vale e solitudine/ reptilă insuportabil de rece și udă/ valuri ce te ridică și te coboară și nu te lasă să fii/ depărtare, risipire și porți de nenumărat,/ și e ceață în vâlvătaia verde a aripilor/ dintre omoplați”.
După acest poem lung, a cărui „istorie” este încărcată de consecințe pentru autorul lui, așa cum reiese din romanul Solenoid, recent publicat, urmează un ciclu de șase poeme, nu mai puțin dificile, intitulat Calea Regală. Să notăm, într-o scurtă trecere în revistă, că în Focalizare, de pildă, întâlnim imaginea dezolantă a unor „platouri sterpe unde au supraviețuit doar broaștele și cumplita oboseală de a trăi”. Într-un alt loc, ne aflăm într-o lume „de unghiuri și sfere”, copleșită de „trinitățile zidurilor”. Oameni singuri, cu „globii ochilor dilatați”, „înnebunind de nefericire”, fiecare găsindu-se încuiat în „camera de gazare a trupului său”, încearcă să înțeleagă „uriașa ființă superlucidă”, pe care poetul o și interpelează. În poemul Contact, personajul liric flanează singur pe străzile orașului, ale unui oraș deocamdată abstract, dar într-o imagine care, trecută pe fundalul peisajului bucureștean, va deveni emblematică în Poeme de amor: „Singur cum treceam pe străzile orașului, sub flacăra ireală a stelelor/ printre casele de sticlă survolate de crini și navete spațiale/ mă simțeam dintr-o carne mai pură alcătuit și foarte aproape de spirit/ zeificat de resorturi subterane, căci mă gândeam la buzele ei...”.
Unele exprimări pot fi psihanalizabile, căci, pe de o parte, fantasma femeii dorite circulă prin mai toate poemele („culcată pe spate și vegheată de bărbatul plin de dorință” sau „o hologramă miraculoasă să te reîntrupeze, mică femeie,/ cu raza ochiului meu pineal”), iar, pe de altă parte, poetul însuși se referă la „labirintele supraeului locuite de oglinzi și păianjeni de fân” sau amintește, într-un peisaj urban, colindat la vremea primăverii, de ezitarea, survenită parcă într-o stare de transă, între eros și thanatos.
Cele șapte poeme din ciclul Fotografii sunt mai scurte decât precedentele, mai concentrate, dar, în schimb, într-unele din ele, cum este Spațiu, cu numeroase repetiții care aduc un accent de patetism („nu mă scoateți din acest univers”). Ușor patetic este și poemul Ridicarea privirii în rang, unde, într-un fel care nu e chiar originalul Cărtărescu, se deplânge, la modul general (noi), lipsa de substanță, de trăire autentică, de conștiință în vid, arătându-se cu degetul spre dependența noastră de confortul oferit de civilizația industrială („Noi doar trăim, dar nu avem substanță./ în apartamente de oțel declanșăm toamne freatice”). „Nu se poate” − proclamă ultimele versuri din poem − „să doarmă corpuri lungi de trilobiți/ în patul nostru, înveliți cu plumb”. Dicționarul ne spune că „trilobiții” sunt niște fosile.
Un alt ciclu de șapte poeme, Jocuri mecanice, repune pe tapet poemul lung, având ceva acțiune sau „story” în cuprinsul său. Ciclul reprezintă, totodată, unul dintre locurile tipice în care se manifestă limbajul de uimitoare bogăție terminologică pe care îl dezvoltă Mircea Cărtărescu. Științele, obiectele, substanțele, materiile din viața de zi cu zi, mecanica și tehnica, elementele de ambianță urbană, decorul stradal sau de divertisment, artele și literatura, totul sau aproape totul se combină în acest limbaj mai frapant decât oricare altul nu numai prin cuprindere lexicală, dar și prin fantezie, invenție, joc imaginativ. Limbajul și debitul impetuos al acestuia comandă tonul, ritmul și stilul, lăsând impresia creșterii din sine, precum o vegetație sălbatică.
Termenii „profesionali”, neologismele de specialitate nu sunt aici o toană și nu se impun ca un mijloc de a epata, ci vin firesc, o dată cu viziunile poetului. Într-un poem din culegerea Totul, din 1985, Cărtărescu ne spune că vede existența „ca o imensă mașinărie cu conducte vopsite în galben și roșu/ cu manometre și cazane, robinete și table și prese/ în fața căreia stau tandru ca un copil” (Mașinărie). Într-un alt poem, din același volum (Fereastra plină de stele), întâlnim, alături de alte confesiuni, această precizare legată de „formarea” poetului: „de când eram mic citeam tot felul de cărți de biologie, chimie, mecanică, îmi plăceau radiotelescoapele/ și speculațiile cu sute de miliarde de miliarde de ani-lumină/ vedeam serialele științifice la televizor/ și faptul că ontogenia repetă filogenia mi se părea mai genial/ decât «dublul» lui dostoievski”.
Revenind la Jocurile mecanice, nu se poate trece totuși peste senzația că, oricât de combinativ și de seducător s-ar arăta limbajul, aici, ca și în alte pasaje din lirica lui Cărtărescu, se vorbește prea mult. Există un exces de limbaj care derutează, căci „ideile” poetice se pierd ori se atenuează pe drum. Rămân în memorie câteva reușite. Astfel, din poemul care dă titlul ciclului mi se pare interesantă transformarea locului de distracție într-un loc fantastic: „în sala albastră ca o burtă de balenă ucigașă stroboscoapele alergau la sabaturi”. Din Vânătoarea Balenei Albe, poem de asemenea prea lung, bătând în gol pe numeroase porțiuni, s-ar putea reține două viziuni fantasmagorice ale orașului nocturn: „la două noaptea demonul bucureștiului se ridică din arhitecurile portocalii ale apei/ ca un portar de polo în plasa de nailon ferat” și „la două noaptea tramvaiele se ridicau, făceau sluj, mergeau în echilibru pe șinele subțiri/ conservele se deschideau singure, scoteau dinți după dinți, șiruri de ace fildeș mărgele oglinzi/ care se-nfășurau în jurul șoldurilor femeii, drapate/ în filme de sârmă și-n cele șapte păcate de bosch”. De asemenea, unul dintre procedeele predilecte ale poetului, transferat și acesta din arsenalul suprarealist, și anume enumerarea, se oferă demonstrației în Cuirasatul Tod: „poemul acesta e o noptieră tixită de flacoane, cașete, fiole, pastile/ de sticle maro, verzui, înțesată de vase/ cu imortele, de partituri, parti-pris-uri, dulcețuri de cireșe/ și de nuci verzi”.
Alături de aceste poeme „serioase”, din toate ciclurile pe care le-am amintit până acum, și pe care le-am putea grupa ca fiind scrise sub semnul vizionarismului, imagismului post-suprarealist, pateticului ori halucinației, prima culegere lirică a lui Mircea Cărtărescu mai conține și o secțiune de douăsprezece poeme, intitulată Georgicele, parodie liberă după poemul didactic al lui Vergilius, care, cu mijloacele umorului, ironiei și chiar ale sarcasmului, ne pune sub ochi evidența că țăranul despre care tot vorbim în termeni pioși a dispărut de mult din peisaj. Țăranul lui Cărtărescu, printre altele, se exprimă ca în cărți: „sunt fericit./ nevastă ca să mor cu zâmbetul pe buze/ te uită cum ninge decembre, citește-mi/ ceva din marcuse”. Cincizeci de sonete, publicate în volum separat, în 2003, sunt scrise între 1978 și 1979, aparținând, de fapt, aceleiași perioade, a primului volum. Sonetele, alcătuite din 14 versuri compacte, fără rimă, cu numerose aluzii, referințe și ironii literare, pot fi incluse, firește, în capitolul rizibilului, spiritualului, umorescului, mistificării și demistificării, capitol, de altminteri, foarte important în cadrul poeticii lui Cărtărescu.
Spirit critic extrem de lucid, autoanalizându-se mai tot timpul, Mircea Cărtărescu emite despre scrisul său aprecieri și caracterizări dintre cele mai pertinente. Astfel, în Jurnalul din 2001, putem citi: „În poezia mea sunt îndatorat altora, pe când în proză sunt original” sau, într-un alt loc, unde ideea apare și mai apăsată, „Eu am fost un spirit imitativ, purtat mereu de structuri poetice preexistente”. Așadar, parodiile, pastișele, împrumuturile, „furturile”, cum le numea Eliot, într-un cuvânt, toată intertextualitatea, atât de prezentă și atât de organic întrețesută în întreaga poezie a lui Cărtărescu (dar și aplecarea de a compune sonete ori psalmi), n-ar putea găsi o mai bună situare în procesul său de creație decât aceea oferită de poetul însuși: atracția (nu întotdeauna conștientă), dicteul unor „structuri poetice preexistente”. Imaginația auditivă, despre care discuta același Eliot, ar trebui, și ea, luată în considerare în ce privește împrumutul de ritmuri de la alții.
Trecând acum la cel de-al doilea volum de versuri al lui Cărtărescu, cel din 1983, Poeme de amor, probabil că cea mai lămuritoare introducere la acestea, esențială din multe puncte de vedere, ar fi de aflat într-una din notele de jurnal, scrisă în 1992: „De fapt, singurătatea și nefericirea, frustrarea erotică erau motorul poeziei mele «de tinerețe» și al prozelor mele (în mai mică măsură)”. Poemele trebuie considerate, așadar, nu ca o confesiune de iubire, aspirând într-un fel la sinceritate, ci ca un joc, complex, imaginar, ironic, spiritual, cu formele, metaforele și stilurile de adresă și conversație ale discursului amoros. Sau, inversând puțin lucrurile, dacă ar trebui să vorbim despre o confesiune aici, aceasta ar fi mai degrabă un strigăt în surdină despre solitudinea celui care își scrie, adeseori cu cerneală simpatică, deprivarea sentimentală („...copleșit de singurătate, priveam ca dintr-o falcă de sticlă/ spectacolul tragic al lumii noastre” sau „e așa de rău să fii singur când creierul tău iubește”). Despre această mistificare în fond se exprimă și câteva versuri publicate în 1994, în volumul Dragostea: „când scriam «Poemele de amor»/ nimeni, nimeni nu era-n viața mea./ umblam de nebun pe Magheru fluierând Lennon/ «sunt doar un tip gelos», dar nu eram gelos pe nimeni/ căci nu exista nimeni”.
Discuția aceasta nu ne împiedică câtuși de puțin să gustăm aceste poeme delicioase și inventive, clamoroase și isterice (cu „pandalii”, adică), ușor obscene și ranchiunoase, glumețe și triste, rafinate și punctual argotice, delicate și prăpăstioase, poeme în care autorul, precum un virtuoz la un instrument muzical, execută partituri dintre cele mai variate, trecând cu dezinvoltură prin tot ceea ce îi dictează inspirația. În Să ne iubim, chera mu, auzim vechiul motiv al lui „carpe diem”, în Clementina, ți-am dat toată dragostea mea, în care se pomenește de Ginsberg, percepem ritmul lui Prévert din Barbara, Era timpul florilor reia titlul unei șansonete franțuzești, despre S-a dus amorul ce să mai vorbim... Din ciclul Maeștri ai elegiei, cu poeme, în genere, mult mai lungi decât cele din primul grupaj care dă titlul volumului, poemul Femeie, femeie, femeie e influențat de ritmul și repetițiile (who) lui Ginsberg din Howl, Mangafaua e Caragiale, O seară la operă, care prevestește epica dramatizată din Levantul, e un „splendid poem programatic și polemic” care reface „lirica noastră de dragoste de la Văcărești la Arghezi” (Nicolae Manolescu).
Volumul Poeme de amor are semnificații deosebite și din alte motive. Se poate spune astfel că aici începe să prindă contur, cu adevărat, „geografia” lui Mircea Cărtărescu, altfel spus, peisajul său originar, constituit din acea combinație extraordinară de București real și precis ca un ghid turistic și de București fabulos și utopic ca un oraș al viitorului. Din acest moment, acest peisaj originar nu va mai lipsi practic din nici o operă a scriitorului, fie ea în versuri, fie în proză. Încercați, citind Poemele de amor, să faceți abstracție de această ambianță, deopotrivă concretă și fantastă, a orașului, și veți constata că țineți în mână o altă carte, cu mult mai puțin captivantă. Tot în Poemele de amor se desăvârșește stilul liric al lui Cărtărescu, de urmărit și în culegerile de versuri care vor urma, stil definibil prin interferențele de imaginar și realism cotidian, de serios și neserios, de conversație și invenție, de ironie și dramatism, de personal și pură fabulație. Bineînțeles că proporțiile pot fi diferite de la volum la volum. Motivul „ferestrei panoramice” de la etajul cinci al blocului, locul magic al poetului, tot aici apare pentru prima dată („ei bine, geamul este eroul principal al acestui poem”), cum tot aici Cărtărescu începe să recurgă la date autobiografice pe care le vom regăsi și în creațiile ulterioare: evocarea mamei („mamă tu m-ai ținut foarte strâns între căngile tale”), amintiri din prima copilărie, aluzii la relații tulburi de familie, referințe la adolescență ori la prezentul trăit („tot anul acesta, nenorocitul de1980”).
Și culegerea Totul, din 1985, vine cu trei grupaje (Viziuni, precedat de poemul în stil dimovian Geneză; ciclul Idile, o altă întrupare a spiritului imitativ al poetului; și Momente, precedat de Totul, poem foarte lung și cețos, cu evocarea fratelui geamăn, mort de timpuriu, și a unor amintiri din copilărie), dar și cu multe, prea multe pagini de versuri lipsite de relief (raportate, desigur, la nivelul artistic superior al lui Cărtărescu). Câteva teme au fost deja anunțate de Poemele de amor. Printre acestea, ocupând un loc central, tema singurătății și a frustrării erotice, căpătând aici frazări parcă și mai sumbre („disperat de singur/ intrând într-o patiserie să te-ncălzești, printre cumpărăturile de anul nou”).
În Uriașa, pe un asemenea fundal de solitudine înăbușitoare („e sâmbătă și mă sufoc”), situație tratată inițial cu un umor aparent, la fereastră apare pe neașteptate, precum o viziune fantastă, „marele ochi albastruˮ al mamei („era mama ghemuită pe stradă și privind în camera mea”). Este un poem despre pierderi și risipire în timp, despre vinovății obscure și trecerea anilor și, nu în ultimul rând, despre singurătate și moarte, firește. Unul dintre cele mai puternice poeme, nu numai din volum, dar și din tot ceea ce a scris poetul, cu un final tulburător: „am văzut ce n-aș fi vrut să văd niciodată:/ mi-am văzut moartea străluminată/ dusă în brațe de mama”.
Exemplul lui Dimov, cu rimele și ritmul său, cu lumile lui onirice, cu elementele de surpriză, cu levitațiile și perspectivele aeriene, se percepe bine în unele poeme, cum ar fi Geneză, Îmbrățișare, Ninge peste Gara de Nord, dar mai ales în Noapte de decemvrie, unde, de la fereastră, întristat peste poate, personajul vede un curcubeu orbitor, arcuit peste întreg Bucureștiul, ca un balaur colosal: „era sticlos, cu solzi de pirită și mică,/ având roșul de sânge, oranjul de majolică/ galbenul de canar/ verdele de ierbar/ albastrul de mare/ indigoul de gușă de anghinare/ și cel mai mișto violet./ curcubeul se întindea peste uzinele laromet/ se arcuia peste magazinele cu frigidere fram/ și sfârșea la tine în geam”.
Să observăm că, în Totul, poezia lui Mircea Cărtărescu devine, nu în puține locuri, cu adevărat confesivă, melancolică și narcisiacă precum o pagină de jurnal. Citez, în încheiere, din Bere și frig câteva rânduri care și pe cititor pot să-l transpună într-o stare de visare: „am fost un visător, n-am priceput nimic niciodată din ce se petrece pe lume. am trăit ca în vis și acum iată că sunt silit să deschid ochii. șapte sau opt ani, am trăit obsedat de poezie, fanatizat de poezie. îmi era groază de un singur lucru, de faptul că într-o zi va trebui să mă maturizez, că într-o zi exteriorul va începe să existe, că n-o să îmi mai țină multă vreme”.
Așadar, deși suntem la ani buni distanță, poezia lui Cărtărescu, una dintre cele mai importante din lirica noastră postbelică, arată deja spre sfâșierile și angoasele din ultimele sale volume. Dar despre culegerile Dragostea și Nimic, cu altă ocazie.


*Mircea Cărtărescu: Poezia, Humanitas, 2015.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul