Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vintilă Horia par lui-męme

        Alex. Ștefănescu

Vintilă Horia n-a fost numai un scriitor de notorietate europeană (i s-a atribuit, cum se știe, Premiul Goncourt, în 1960, pentru romanul Dieu est né en exil, scris în franceză), ci și un personaj. Ca un înotător surprins de o furtună în largul mării, a fost smuls, răsucit și aruncat de istorie, cu o forță ieșită din comun, în cele mai imprevizibile direcții și n-a lipsit mult să și dispară în adâncuri. Nici după moarte nu și-a găsit liniștea, fiind blamat la scenă deschisă de forțe anti-anticomuniste, pe baza unui verdict absurd, dat în 1946 de un tribunal stalinist (deci de o caricatură de tribunal). În timpul vieții, cu limitatele lui puteri omenești, Vintilă Horia a reușit în foarte mică măsură să corecteze această traiectorie biografică hazardată și periculoasă, dictată de împrejurări. Iar după moarte, nemaiavând cum să se apere în vreun fel, a rămas la discreția unor denigratori lipsiți de cavalerism, obișnuiți să lovească nemilos cu bocancii în cadavre. Noroc că memoria lui este apărată de câțiva oameni de valoare: Marilena Rotaru (o publicistă ultraprofesionalizată, pe care n-o descurajează acțiunile îndreptate împotriva ei de reprezentanții comunismului rezidual din România), Basarab Nicolescu (un spirit renascentist, o conștiință europeană, cu mari merite de reformator atât în știință, cât și în poezie), Cristian Bădiliță (un erudit, istoric al creștinismului timpuriu, un poet plin de farmec și un moralist intransigent, care folosește cuvintele ca pe un bici pedepsitor).
Cine i-ar reconstitui viața lui Vintilă Horia cu mijloace narative ar scrie un roman asemănător cu Ora 25 al lui Constantin Virgil Gheorghiu. Un om fin, cu vocația studiului, capabil să se autoconstruiască, a dus o viață dramatic-aventuroasă, asupra căreia nu prea a avut drept de decizie. S-a născut la 18/31 decembrie 1915, la Segarcea, într-o familie bună. Educația aleasă primită în copilărie nu l-a pregătit deloc pentru ceea ce avea să urmeze. Pasionat de învățătură, a urmat, la București, școli cu prestigiu, Liceul „Sf. Sava” și Facultatea de Drept, care au făcut din el un intelectual de elită. Talentat și sensibil, a scris și a publicat încă din liceu versuri, iar în timpul studenției s-a remarcat și ca publicist, colaborând la revista Gândirea și la alte publicații de dreapta, unele dintre ele de extremă dreaptă. Își iubea foarte mult țara și căuta febril, ca și alți tineri, soluții pentru renașterea ei. Așa se explică de ce s-a lăsat contaminat, temporar, de exaltarea naționalistă și mistică a Mișcării Cuziste, despre care nu știa că va ajunge să folosească asasinatul ca armă politică (așa cum primii adepți ai comunismului nu bănuiau că își leagă numele de un viitor regim ilegitim și criminal).
În iunie 1940, beneficiind de recomandarea lui Nichifor Crainic, este numit atașat de presă la Roma, dar peste numai câteva luni, în octombrie 1940, este rechemat în țară, de guvernul legionar recent constituit.
În 1941, primind o bursă „Alexander von Humboldt”, pleacă la Viena, unde, susținut de Alexandru Marcu, devine atașat de presă al României în Austria. În urma întoarcerii armelor de către români, este luat prizonier de nemți, astfel încât perioada dintre august 1944 și mai 1945 și-o petrece, împreună cu soția, în lagăre din Silezia, Austria și Italia. Eliberat de englezi, hotărăște să nu se mai întoarcă în România, în care știa că se instaurează cu forță comunismul.
În februarie 1946, un așa-numit „Tribunal al Poporului” din România aflată sub ocupație sovietică îl condamnă în contumacie la muncă silnică pe viaţă pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice” (ce exprimare agramată!). Se stabilește pentru o perioadă de cinci ani (1948-1953) la mii de kilometri de România, în Argentina, experimentând sentimentul exilului, pe care îl va eterniza în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, consacrat aparent lui Ovidiu. În 1953 se mută în Spania, unde va locui până la sfârșitul vieții (4 aprilie 1992), cu excepția a patru ani (1960-1964) petrecuți la Paris.
În 1960, romanul său Dieu est né en exil este desemnat, dintre trei sute de romane aflate în competiție, câștigător al faimosului Premiu Goncourt. Dar ceea ce putea fi, pentru scriitorul român, un triumf se transformă într-un dezastru. Țara sa de origine îl reneagă şi, în loc să-i sărbătorească succesul, i-l compromite. Un dosar confecţionat de Securitate şi adus la Paris de Mihail Ralea declanșează o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (pe baza unor exagerări și mistificări) de fascism, nazism, legionarism și antisemitism. Premiul nu mai poate fi anulat, dar nu i se mai decernează, scriitorul însuşi declarând că, fiind cu desăvârşire nevinovat, renunţă totuşi la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt”.
Acuzația de legionarism pleca de la o confuzie de persoană, denunțată, explicată și rectificată încă din 1943 printr-o notificare oficială adresată, de Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, Ministerului Afacerilor Străine − Serviciul Personalului:
„Am onoare a vă aduce la cunoștință că din reexaminarea cazului numitului Vintilă Horia Caftangioglu s-a stabilit că acuzațiunile aduse acestuia se datorează unei confuziuni de persoană.” (În continuare se dau toate explicațiile necesare, pe care cititorul interesat de lămurirea cazului le poate găsi în dactilograma reprodusă ca anexă a acestui articol.)
Cu adevărat regretabile și de nescuzat sunt câteva articole profasciste publicate de Vintilă Horia în perioada 1935-1941, în revista Sfarmă Piatră, dar articolele sunt opinii, nu acțiuni politice și nu pot fi pedepsite cu închisoarea sau cu interzicerea unor drepturi decât într-un regim totalitar. (Altfel ar trebui pedepsiți mii de oameni, printre care ideologul marxist-leninist Radu Florian – tatăl lui Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” − pentru susținerea prin scris a comunismului, un regim declarat în vremea noastră în mod oficial „ilegitim și criminal”.)
În lunga perioadă a exilului, Vintilă Horia a făcut o remarcabilă carieră universitară şi a scris versuri (în limba română), romane, nuvele şi eseuri (în franceză şi spaniolă), incluse în cărţi care au avut în general succes şi s-au tradus în numeroase alte limbi. Scriitorul a urmărit mereu, de la distanţă, evoluţia situaţiei din România, ţară pe care a iubit-o cu ardoare şi cu o tragică luciditate, până în ultima clipă a vieţii. După 1989 a intenţionat să vină în România, dar prezenţa la conducerea ţării a unor foşti activişti ai PCR şi, mai ales, mineriada din 14-15 iunie 1990 l-au determinat să renunţe. Bună cunoscătoare − şi admiratoare − a operei sale, realizatoarea de emisiuni TV Marilena Rotaru, l-a vizitat la 5 martie 1990 la Madrid şi i-a luat un interviu filmat, singurul document audiovizual referitor la Vintilă Horia de care dispunem în prezent. În 1990, în lungi discuţii cu Vintilă Horia la reşedinţa sa din Villalba şi în casa unor prieteni din Madrid şi, în 1991, prin intermediul convorbirilor telefonice şi scrisorilor, Marilena Rotaru a adunat o documentaţie vastă şi edificatoare privind biografia scriitorului. Devotamentul ei exemplar nu numai faţă de romancier, ci şi faţă de cultura română, competenţa cu care a strâns, completat şi interpretat informaţiile, sentimentul urgenţei cu care a acţionat au contribuit la salvarea de la uitare a unui întreg capitol din istoria literaturii române. (Distinsa exegetă avea să publice în 2002 la Editura Ideea din Bucureşti o lucrare cu caracter eseistic şi documentar, de aproape 400 de pagini, Întoarcerea lui Vintilă Horia.)
Cu puţin timp înainte de moarte, şi anume la sfârşitul lui ianuarie 1992, Vintilă Horia i-a încredinţat Marilenei Rotaru un text confesiv-testamentar, de mare interes, Despre degradare şi risc, scris în primăvara anului 1961 şi rămas nepublicat din motive politice.
„Aparţin − declară scriitorul − unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras din istorie (filosofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade, au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui.”;
„Mişcările naţionaliste de la noi au fost acuzate, în mod total greşit, de fascism sau de nazism (toate au fost izbăvite de orice culpă, de orice păcat politic, de orice colaboraţionism, la procesul de la Nürnberg). Ele reprezentau cu totul altceva. Trebuia să fii orb sau deformat de propaganda comunistă pentru a crede într-o simplificare de acest gen. Pentru că există o diferenţă substanţială între agnosticismul fascist sau anticreştinismul programatic al naţional-socialismului şi esenţa creştină, care caracterizează toate mişcările naţionaliste româneşti născute şi consumate între cele două războaie.”;
„Anticomunismul meu de totdeauna, căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea Premiului Goncourt, a fost creştinismul meu, credinţa mea în om, ceea ce ei au încercat să distrugă prin aceste atacuri, şi nu rasismul, fascismul ori nazismul meu, fantome zdrenţăroase ale unui trecut pe care n-am de ce să-l justific.”
La 23 de ani de la moartea lui Vintilă Horia, și anume la 27 noiembrie 2015, scriitorului i se conferă titlul de Cetățean de Onoare post-mortem al orașului său natal Segarcea. Dar, exact cum s-a întâmplat și cu Premiul Goncourt, acest titlu i se retrage, de data aceasta la intervenția Institutului „Elie Wiesel” din România, pe baza condamnării sale în 1946 de către un tribunal stalinist:
„22.12.2015
Guvernul României
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”
Către Primăria Orașului Segarcea
În atenția domnului primar Nicolae Popa
Stimate domnule primar,
Conform informațiilor prezentate de mass-media, Consiliul Local Segarcea i-a acordat lui Vintilă Horia titlul de cetățean de onoare post-mortem prin hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015.
Vă informăm că Vintilă Horia a fost condamnat pentru crime de război de către Tribunalul Poporului București, Completul II de judecată prin hotărârea nr. 11 din 21 februarie 1946.”
etc.
Punând în relație acest document cu confesiunea-testament lăsată de Vintilă Horia, putem observa că Institutul „Elie Wiesel” ignoră hotărârile Tribunalului de la Nürnberg și ia în considerare sentința dată de un tribunal stalinist!
Un scriitor de valoare și un personaj tragic, așa se poate rezuma destinul lui Vintilă Horia. Cu atât mai mult prezintă interes volumul de amintiri inedit, Memoriile unui fost Săgetător, căutat și găsit în arhiva scriitorului, la îndemnul lui Cristian Bădiliță, de fiica mai mică a lui Vintilă Horia, Cristina Horia Teohari, aflată în Spania. Apărut la selecta Editură Vremea în 2015 (ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, prefață de Cristian Bădiliță), volumul completează cu informații noi și mai ales cu emoții noi ceea ce știam despre Vintilă Horia, un scriitor care nu s-a născut în exil (ca personajul său metafizic), ci a murit în exil.
Imaginea copilăriei este, în acest volum, voalată și, uneori, unduitoare, ca o imagine subacvatică. Situația materială a părinților, schimbările de adresă, relațiile sociale ale familiei, contextul istoric sunt descrise imprecis, așa cum le-a înregistrat memoria unui copil răsfățat de viață, lipsit de griji. Starea de fericire nebuloasă, sentimentul că timpul n-are sfârșit seamănă cu atmosfera morală din ciclul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu. Din acest punct de vedere, paginile din carte referitoare la copilărie au o valoare sentimentală, nu și una documentară.
În schimb, suprinde precizia cu care autorul descrie senzațiile din îndepărtata lui copilărie. În mod evident, memorialistul era poet încă de atunci. Petrecând o vacanță împreună cu ai săi la schitul Rogoz, în vara lui 1929, viitorul scriitor absoarbe culorile, sunetele, miresmele emise de lumea vegetală. Și le interpretează poetic, transcrie direct misterioasele mesaje ca poeme:
„Am locuit în casa unei maici, în două odăi, separate una de alta de un fel de salonaș sau de hall, iar sufrageria era afară, sub un nuc, ca și bucătăria. În fund, în spatele arhondaricului, se întindea livada de meri, peri și pruni, păzită de vânturi de un șir de nuci uriași, unde pălăvrăgeam în după-amiezile călduroase, când părinții își făceau siesta în camera lor, la umbră și răcoare. Frunzele de nuc foșneau uscat și lucios deasupra noastră, lăsând să cadă peste noi parfumul greu, îmbibat de esența puternică, magică din toată ființa atât de ciudată a acestui pom, deosebit de toți ceilalți. O nucă în sine, atât de perfect construită, atât de bine apărată de două haine, una pentru vară și alta pentru iarnă, una umedă și parcă otrăvitoare, plină de tot felul de calități medicale, adică vrăjitorești, cealaltă tare și lustruită ca o cetate, m-a făcut întotdeauna să meditez, ca toate fructele de altfel, miracole mai demne pentru mine de a fi studiate și înțelese decât cele animale.”
Un studiu aparte s-ar putea consacra respectului – față de învățătură, față de tradiții, dar și față de progresul științei, față de oamenii simpli, față de demnitarii țării, față de biserică, față de cultura universală – care îi este insuflat lui Vintilă Horia de familie și de școală. Acest respect pare mitologic și neplauzibil, azi, când nimeni nu mai respectă nimic. Regimul comunist care a dărâmat biserici, a torturat oameni cu părul alb, a inspectat uterul femeilor, a dat lecții învățaților și a maculat mințile inocente ale copiilor cu grotesca ideologie marxist-leninistă poartă răspunderea pentru distrugerea acestei valori de maximă importanță. Memorialistul povestește ce greu i-a venit în diverse împrejurări să renunțe la respect.
Altă temă importantă a memoriilor este prezența în conștiința scriitorului – oriunde s-ar fi aflat, în Argentina, în Spania sau în Franța – a lumii românești. Chiar și după ce România l-a renegat (de fapt, nu România, ci România desfigurată de sovietici și de complicii lor autohtoni), Vintilă Horia nu și-a renegat nicio clipă apartenența la cultura română. În tot ceea ce scrie și visează, în dialogurile cu scriitori din alte țări, în proiectele sale există mereu un loc rezervat, intangibil, pentru amintirea țării de origine.
Patriotismul lui Vintilă Horia nu este exclusivist. Scriitorul are pasiunea și uneori – s-ar putea spune – un demon al comunicării cu personalități din alte țări. Știe să admire. Nu întâmplător portretele spirituale și chiar unele replici ale oamenilor de valoare pe care i-a cunoscut în diverse locuri de pe planetă le ține minte și le reconstituie în paginile sale memorialistice.
La Buenos Aires audiază conferințele lui Eugenio d’Ors. „Era un orator foarte profund și elocvent și vorbea o spaniolă altfel decât cea din Argentina, deși catalan de origine, se exprima în castiliana clasică.”
În 1957 călătorește pentru prima dată în Franța. Avea 42 de ani. Îi ia un interviu lui Julien Green, care îi spune: „A veni pentru prima dată la Paris e, într-adevăr, un eveniment. Ca să ai succes aici, e nevoie să fii catolic, comunist sau român”.
Și se mai pot da nenumărate exemple de acest fel.
Într-un mod impresionant, volumul de memorii se încheie cu evocarea momentului dinaintea scrierii romanului Dumnezeu s-a născut în exil. „Mi-am petrecut toată vara gândind la romanul meu. Îmi era atât de groază să mă apuc de el, încât scriam poezii, câte două-trei poezii.”
Așa cum se poate întâmpla numai într-un imperiu al răului, cartea vieții lui avea să-i aducă o mare și nedreaptă suferință morală. Scriitorul presimțea parcă aceasta și amâna s-o scrie.


 


Bibliografie
Publicăm, pentru prima dată în România, lista completă a cărților lui Vintilă Horia, stabilită de Basarab Nicolescu.


Romane


1. Acolo şi stelele ard, Gorjan, Bucureşti, 1942, desene de F. Micoş.
2. Dieu est né en exil, Fayard, Colection „Le Signe”, Paris, 1960, prefaţă de Daniel-Rops.
3. Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Colection „Le Signe”, Paris, 1961.
4. Les Impossibles, Fayard, Paris, 1962.
5. La septičme lettre. Le roman de Platon, Plon, Paris, 1964.
6. Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris, 1968.
7. El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Colección „Libros Reno”, Barcelona, 1970.
8. El viaje a San Marcos, Editorial Magisterio Espańol, introducción y traducción: Marcelo Arroita-Jaúregui, Colección „Novelas y Cuentos”, Madrid, 1972.
9. Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona, 1982.
10. Persécutez Bočce, L’Âge d’Homme, Collection „Contemporains”, Lausanne, 1987.
11. Un sepulcro en el cielo, Planeta, Colección „Narrativa”, Barcelona, 1987.
12.  Les clefs du crépuscule, L’Âge d’Homme, Collection „L’Histoire est un roman”, Lausanne, 1990.
13.  Mai sus de miazănoapte, Cartea Românească, Bucureşti, 1992.


Nuvele


1. El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid, 1967, traducción del rumano por Antonio Iglesias Laguna.
2. Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Colección „Rotativa”, Barcelona, 1981.
3. Moartea morţii mele, Dacia, Cluj-Napoca, 1999, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa.
4. Sfârşit de exil, Editura Jurnalul Literar, Colecţia „Capricorn”, Bucureşti, 2001, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, cuvânt înainte de Nicolae Florescu.


Memorii


1. Journal d’un paysan du Danube, Table Ronde, Paris, 1966.
2. Suflete cu umbra pe pământ. Portrete şi reflecţii memorialistice, Editura Jurnalul Literar, Colecţia „Labirint”, Bucureşti, 2004, ediţie îngrijită şi postfaţă de Nicolae Florescu.
3.  Jurnalul unui fost săgetător, Vremea, Bucureşti, 2015.


Eseuri


1. Eseu despre interpretarea ciclică a istoriei, Madrid, Colecţia „Destin”, 1953.
2. Presencia del mito, Escelicer, Colección 21, Madrid, 1956.
3.  Poesía y libertad, Editora Nacional, Colección „O crece o muere”, Madrid, 1959.
4.  La rebeldia de los escritores soviéticos, Rialp, Colección „Libros de Bolsillo”, Madrid, 1960.
5. El hombre y lo humano en la novela contemporánea, Universidad Internacional Menéndez Pelayo, Santander, 1961.
6.  Quaderno italiano, a cura di Vittorio Vettori, Giardini, Collana „Biblioteca dell’Ussero”, Pisa, 1962.
7.  Giovanni Papini, Wesmaël-Charlier, Colecţia „Conversions célčbres”, Paris, 1963.
8.  Juan Dacio, Diccionario de los Papas, Destino, Barcelona, 1963, prefacio de Vintila Horia (Juan Dacio este pseudonimul lui Vintilă Horia).
9.  Platón, personaje de novela, Ateneo, Madrid, 1964.
10.  Espańa y otros mundos, Plaza y Janés, Colección „Prosistas de Langua Espańola”, Barcelona, 1970.
11.  Viaje a los Centros de la Tierra. Encuesta sobre el estado actual del pensamiento, las artes y las ciencias, Plaza y Janés, Colección „Tribuna”, Barcelona, 1971.
12. Mester de novelista, Editorial Prensa Espańola, Madrid, Colección „Vislumbres”, Madrid, 1972.
13.  Pepi Sánchez, Servicio de Publicaciones del Ministerio de Educación y Ciencia, Dirección General de Bellas Artes, Colección „Artistas espańoles contemporáneos”, Serie Pintores, Madrid, 1972.
14.  Encuesta detrás de lo visible. Análisis de las manifestaciones parapsicológicas a la luz de la religión, Plaza y Janés, Colección „Otros Mundos”, Barcelona, 1975.
15. Introducción a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemología literaria, Gredos, Madrid, 1976.
16.  Consideraciones sobre un mundo peor, Plaza y Janés, Barcelona, 1978.
17. Literatura y disidencia. De Mayakovski a Soljenitsin, Rioduero, Colección „Drácena, Madrid, 1980.
18. Los derechos humanos y la novela del siglo XX, E.M.E.S.A. – Editorial Magisterio Espańol, Madrid, 1981 (teza de doctorat a lui Vintilă Horia, susţinută în 1980).
19. Mai bine mort decât comunist. Gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Phoenix, Bucureşti, 1990.
20. Reconquista del descubrimiento, Fundación Cánovas del Castillo, Colección „Veintiuno”, Madrid, 1992.
21. Introducere în istora filosofiei româneşti moderne/Introduction dans l’histoire de la philosophie roumaine moderne, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1999, ediţie realizată de Nicolae Florescu, prefaţă de Constantin Amăriuţei, Versiunea românească a textului francez de Cornelia Ştefănescu.
22. Credinţă şi creaţie, Eikon, Cluj-Napoca, 2003, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa.


Poezie


1. Procesiuni, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1937.
2. Cetatea cu duhuri, Editura Librăriei Pavel Suru, Colecţia „Meşterul Manole”, Bucureşti, 1939, cu un portret al autorului de Claudia Cobizeva.
3. Cartea omului singur, Editura Librăriei Pavel Suru, Colecţia „Meşterul Manole”, Bucureşti, 1941.
4. A murit un sfânt. Poesii 1941-1945. Torţa, poem dramatic, Editura „Cartea Pribegiei”, Buenos Aires, 1951.
5. Poesia românească nouă. Antologie, Asociación Cultural Hispano-Rumana, Colecţia „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956.
6. Jurnal de copilărie, Fundaţia Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.
7. Viitor petrecut, Asociación Cultural Hispano-Rumana, Salamanca, 1976.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul