Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Dinu Flămând

În românește de Dinu Flămând


Floare... flor


În timp ce autoritățile noastre culturale se blochează periodic în tot felul de programe, mai degrabă încropite, menite să difuzeze creația și cultura națională prin alte spații lingvistice, prin traduceri mai mult sau mai puțin fericite, mai mult sau mai puțin susținute, iată că unii scriitori din noile generații nu vor să mai aștepte. Ei chiar părăsesc limba română și își încearcă norocul scriind în limbile de circulație, altele decât dulcea noastră limbă; mai cu seamă cei plecați de timpuriu împreună cu părinții lor, unii dintre ei exilați, care au apucat să-și facă studii consistente în limbile adoptive. Multă vreme am crezut că bilingvismul nu e posibil pentru un poet, dacă nu s-a întâmplat fericita și rara situație când sinteza multilingvistică s-a produs la vârsta formativă a copilului. Și, în plus, dacă educația sensibilității lui prin poezie nu a fost, de asemenea, un soi de proces bilingv, care să marcheze acea adolescență a sensibilității fiecăruia dintre noi, când limbajul poeziei devine, pentru unii, revelație și deschiderea spre un al doilea limbaj, chiar în interiorul limbii materne. S-ar părea, totuși, că mobilitatea postmodernă a popoarelor e în stare și de miracole colaterale. Văd tot mai mulți tineri poeți români publicând „direct” în alte limbi, ca să folosesc termenii unei cutume admirative, care însă nu totdeauna examinează mai în profunzime natura acestei dificultăți. Cert este că apar și reale surprize, cum se întâmpla pe vremuri cu acel Le coeur innombrable al unei fabuloase prințese valahe, Martha Bibescu; prima poetă de origine română definitiv asimilată literaturii franceze, care depășise etapa unor cuminți compoziții corecte, la nivel de dicționar, și se aventurase în chiar misterul limbii sale adoptive. Golgona Anghel, căci despre ea este vorba în această introducere, nu s-a născut la Lisabona (cum se născuse celebra prietenă a lui Proust la Paris); în plus, ea pare să se fi familiarizat cu limba și cultura portugheză abia pe la mjlocul formațiunii sale școlare, venind așadar spre dificultățile noii limbi la o vârstă la care universul primordial al intuițiilor sale era fixat deja în limba română. Cu atât mai meritoriu mi se pare talentul pe care i-l descopăr în această plachetă de versuri cumpărată de mine la FNAC, tipărită de prestigioasa Editură Assirio & Alvim, al cărui manuscris fusese selectat, dacă nu mă înșel, chiar de faimoasa rețea internațională de librării pentru o colecție care îi marca cei 15 ani de existență. Iar titlul, tineți-vă bine, sună așa: Ca o floare de plastic în fereastra unui băcan [Como uma flor de plástico na montra de um talho]. Între timp, am aflat că respectiva carte obținuse și Premiul PEN clubului portughez. Și venea după ce numele autoarei fusese deja remarcat, nu doar ca poetă, ci și ca autoare a unui studiu monografic despre unul dintre cei mai importanți poeți portughezi mordeni – Al. Berto. Cronicile la carte sunt extrem de elogioase; unele remarci, cum mă și așteptam, susțin că Golgona Anghel ar „măcelări” lirismul, convențiile și alte conivențe care, în imaginarul colectiv, ar fi sau ar fi fost „tipic” portugheze. Dar, dincolo de facilitatea ironică sugerată de titlu, îmi dau seama că o anumită „violență” − și mai cu seamă siguranța cu care poezia aceasta își impune forța – atestă un talent ce nu putea fi ignorat. Există aici o superdensitate a melancoliei care mă atinge. Sunt sigur că poeziile au fost scrise în portugheză, dar cu un fel de sfâșiere translingvistică. Eu îmi respect o mai veche teorie și susțin că poetul nu poate sau nu trebuie să-și traducă singur poemele în alte limbi, chiar dacă se simte capabil. E nevoie de un traducător, adică un hermeneut, care să deschidă alte uși spre aceleași încăperi. Se pare însă că Golgona Anghel are deschideri spre mai multe uși, iar mâna ei nu tremură pe clanță.
Dar se mai întâmplă și mici altfel de miracole... Cu bucurie primesc un volum de poezie românească tipărit tocmai în Brazilia. De astă dată e vorba însă de un mare poliglot, profesorul Marco Lucchesi care a transpus și a tipărit în portugheza braziliană un discret poet român din Oltenia. Se numește George Popescu, care până acum a publicat puțin, dar care pare să aibă multe lucruri interesante în „cartoanele” sale, precum pictorii de pe vremuri, nu prea grăbiți să se despartă de creațiile lor, nici să vândă. Cert este că traducătorul său brazilian a alcătuit o interesantă antologie bilingvă pe care a tipărit-o la o bună editură din Rio, Rocco, în colecția Espehlo do Mundo, unde am surpriza să îl regăsesc și pe fratele meu de cruce din Chile, Omar Lara, cu o copertă ce amintește de o scoarță oltenească. La discreția autorului, titlul nu putea fi altul decât Caligrafia silenciosa, poeme scrise în Italia, România, dar și la Rio de Janeiro, patria lui Drummond, și, pentru o vreme, patrie și pentru al nostru Ștefan Baciu. Totul este discret în aceste epigrame... elegiace, începând cu una din confesiunile autorului, reprodusă în prefață: „poezie e aburul din oglindă din care sporește și lacrima”... Altfel, aceste caligrafii au discreția rară a artei care se sfiește: „memoria îngâna rugina amintirii/ eram mort și nu știam/ piatra de pe frunte scria/ pe cerul vecin/ o hieroglifă de adio”.



***


MULTE S-AR PUTEA SPUNE, DESIGUR,
despre mereu excesiva distanță
ce separă găina de zborul ei:
iar eu mă simt, în ziua recoltei,
ca un rapsod steril, care, iată,
pe neașteptate, vomită un ou.
Numai că degeaba aș face-o acum,
când din rima cu pricina rămân doar resturi.
Acolo unde erau teamă, disciplină și chiar putere,
ne-au rămas doar relaxare, „cultură”, diversitate.
Pică tropii ca smochine uscate pe sternul cel sec al sonetului:
iar pe aici doar hienele și vântul mai apar să ascută limba.


Suntem ecoul profan al trombonului care imită un ditiramb.
Deja scoseseră din adâncuri flaute și tot felul de sunete numai să poată
să țină în viață mineritul tunurilor.
Satirii s-au dus să caute tutun și tot felul de febre.
Și se zice că, nu demult, Lolita ar fi împlinit trei decenii.
Cât despre paradis, asta știm, e cu socotelile lui la zi.
Doar că cineva ar trebui, totuși, să se specializeze
în originale și alte clase de-ale infernurilor.
Iar acest țânc, de asemenea, ne învață,
tăcut și încrezător,
scrijelind cu vârful ghearei de la un pui,
în grăsimea rămasă pe blid,
cum se desenează un sfârc.



***


CA ȘI CUM DEJA MĂ DEPISTASE
chiar înainte să trec eu peste acel pod
ales ca decor pentru Strigătul lui Munch,
m-a atins pe haină
cumva din lăuntrul acestui compendiu
de reconciliere și fapte imperiale.
Speram să mi se întâmple ceva
ca să am ce să-ți povestesc imediat la întoarcere.
Însă nimeni nu scrie numai cât să ciuntească întinsul cerurilor
în brusca oglindă a unei băltoace.


Te citesc și mă îmbolnăvesc, încă o dată.
Imposibil să-l citesc pe Onetti sau și pe tine fără să mă îmbolnăvesc.
Și, cu toate acestea, e ceva care ține de sănătate,
de respirație vitală.
Nu-mi dau seama cum funcționează așa ceva,
doar că iată ce-mi fac cuvintele tale.
Eu merg acolo unde mă duci. Dispar când îmi poruncești tu.
Mă opresc să beau o cafea
și mă trezesc cerând o bere.
Jur că nu de sete am revenit aici pe stradă.
Mi se întâmplă asta cu Onetti, îți spun,
mă apuc să vorbesc despre literatură,
vreau să fiu papagalul lui Flaubert,
anaconda lui Saint-Exupéry,
sau, cel puțin, mieluțul lui Jan van Eyck.
Dar sunt pline de miei cerurile și hipermarketurile.
Iată de ce inventez eu un spațiu comercial ceva mai original,
aduc echipamente din cele mai noi,
afișez texte în atenția publicului.
Mă pregătesc să devin un semiautomat,
ca mașina ce vinde țigări lângă cofetărie la colțul străzii tale.
Dar nu cred că vei fi trecut pe aici,
în peregrinările tale,
și nici n-ai lăsat vreo monedă
în gura mea.


***


LA ÎNCEPUT, AM CREZUT CĂ ERAI O TĂIETURĂ
dintr-o veche revistă.
Apoi mi-am dat seama că aveai pământ sub unghii
și nu purtai sutien.
Priveai cu atenție cum bunicul tău
jupuia iepurii
într-un colț la bucătărie.
Pe spate aveai îmbrăcat
un câmp cu maci.
Ai rămas mai apoi tăcută.
Și surâdeai.
Ai stat multă vreme privindu-mă,
fără să zici nimic.
Ți-ai dus o mână spre tâmplă,
de parcă așa puteai să mă vezi mai bine.
După care mi-ai arătat picioarele urzicate,
degetele de la picioare pătate de la boabe de struguri.
Se părea că trăiserăm împreună
iar acea cicatrice a ta de pe coapsa stângă
părea să fie conturul melancoliei mele.
La urma urmelor, vei pleca și tu.
Mie mi-e destul un simplu fluier de arbitru,
sau dangătul clopotelor de la Biserica din cartier,
sau scrâșnetul unui automobil demarând,
ca să nu mă mai învârt pe podeaua bucătăriei
împrejurul acestei certitudini unice care îmi asigură
ținută pe vertical
lingura în supă.



***


DEZASTRULUI ÎI PLACE SĂ IA
forma picioarelor tale
ca să mă înfășoare mai bine.


Iau seama la unghiile mele roase pe margini,
la pielea mea infectată,
la dinții mei cei îngălbeniți,
la gunoiul ce s-a adunat prin odaie
și mă întreb:
oare cu ce față urmează azi să apari
în vreme ce părul tău mătăsos și blond
continuă să îți împletească-un cocon de aur
încă de la vremea Crăciunului
în interiorul templului meu congelat?


***


DUMINICA TRECUTĂ,
cum simțeam eu că am ceva în gură,
m-am hotărât să trec pe la Gabi.
Iar ea a ascultat, a ascultat,
s-a dus să întindă rufele la uscat,
s-a întors,
a plecat să cumpere pâine,
s-a întors,
iar eu nemișcată din colțul bucătăriei
cu jena aceea în gingie
pe strada amărăciunii,
până când, în sfârșit, mi-a scos osișorul și m-a bătut pe gură.
„Eu te-am prevenit!”
Ea era pregătită
să suporte toate agresiunile,
chiar să scoată cu unghiile pietre de caldarâm,
atunci când Gabi a trecut pe la mine și mi-a spus:
„Știi, am acuma un nou client.”
Din pură delicatețe, am simțit eu, imediat,
că trebuia s-o întreb.
„Cine e?” Iar atunci ea
și-a coborât vocea aruncând câteva ocheade spre rochie.
„E boxer.”
„Știi, o muză are nevoie să mai fie și îmbrâncită”


***


LA NOUĂ ANI DUPĂ CE MURISE ÎN BARCELONA,
pe lista de așteptare pentru un transplant de ficat,
poetul continuă să fie redescoperit
ca unul prodigios care ne ajunge din alte vremuri.


Încă în căutarea numelui său
pe lista invitaților,
îmbibați cu acea solidaritate de salon,
continuăm să perfecționăm chiar și fără să vrem
sentențe și coafuri noi.


Ceva mai îmbătrâniți,
în costumele noastre de revoltă,
atingem între timp istoria cu pamfletul.
Cu toții trecem de la erudiție către aforism.
Eliberați și de peruci, și de ghilotine, și chiar de cai,
avem câte un evantai de idei pentru publicitate și tatuaje.


Filozofi ai dictatorilor cum suntem,
acumulăm critici și stele:
ne lipsim și de rom, și de flori, și de vele.
Nu există dezlegare, nimeni nu vorbește-n amonte.
Noaptea se deschide în noi,
tăcută, precum un glonte.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul