Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Zboară cocorii” spre „4, 3, 2”...

        Dan Stanca

Jumătate de veac, un interval de timp copleşitor, care ne aduce în faţa ochilor semnificaţii cutremurătoare... Parcă nu ar mai avea rost să zic altceva...
De curând, TVR 2 ne-a prezentat celebra peliculă a lui Mihail Kalatozov Zboară cocorii, cu Saşa Batalov şi Tatiana Samoilova, film care în 1958 a primit Marele Premiu la Cannes şi a spart orice prejudecată a vremii. A fost un succes, cum spune istoria, datorat şi faptului că venise „dezgheţul” hruşciovist, dar să nu uităm că, dacă în primăvara lui 1956 Hruşciov ţinuse la Congresul XX al PCUS faimosul raport de demascare a crimelor lui Stalin, în toamna aceluiaşi an a intrat cu trupele în Budapesta revoluţionară procedând exact cum ar fi făcut cel criticat chiar de el în urmă cu nişte luni. Deci opinia publică occidentală şi chiar şi aceea stângistă franceză nu se puteau lăsa înşelate de aşa-zisa împrimăvărare rusească. Faptul că filmul respectiv a primit suprema distincţie se datorează exclusiv meritelor sale artistice, care au anulat propaganda ascunsă în spatele acelui minunat „love story”. Pur şi simplu, era ceva curat, făcut pe înţelesul omului simplu care habar n-avea că la conducerea ţării se află un mare criminal ca I.V. Stalin. Putea fi oricine atunci la cârma imensului imperiu. Şi Gorbaciov scos din eprubetă sau Elţin, ca într-un SF de proastă calitate, puşi atunci pe jilţul ţarilor, nu ar fi atras atenţia oamenilor obişnuiţi care iubesc indiferent de regimul politic. Lecţia de artă predată de Kalatozov este, din acest punct de vedere, impecabilă şi nici chiar lozincile din final debitate cu aplombul activistului de partid nu ni se mai par stridente. Aşa că stolul de cocori care zboară deasupra Moscovei pare un semn trimis de Dumnezeu, iar Kremlinul ajunge o cetate a înţelegerii universale. Dragostea, aşadar, mântuie lumea şi lumea e fie tot globul pământesc, fie un bordei zidit din pământ.
Ne-am tot întrebat ani la rând de ce filmul românesc, chiar şi în cadrele trasate de partid, nu a putut să producă asemenea pelicule, de ce nu au fost cineaştii noştri în stare, ce le-a lipsit, erau prea „inteligenţi” şi nu mai aveau acces la simplitate? Passons... Erau, probabil, prea obsedaţi de cenzură şi nu-şi imaginau că se poate totuşi ieşi de sub obroc. Sau, eu ştiu, Jdanov a fost mai de treabă decât Leonte Răutu. Aşadar, Zboară cocorii a luat Palme d’Or-ul... A trebuit să treacă 50 de ani pentru ca un alt regizor din Răsăritul Europei, în 2007, să primească aceeaşi distincţie. Cristian Mungiu... iar filmul său are în prim-plan un chiuretaj...
4, 3, 2 este creaţia cea mai nemiloasă cu sufletul omului. Mai e vorba aici de iubire, mai avem de-a face cu doi tineri care se iubesc şi, dacă nu sunt împreună, mor? Femeia este doar gravidă şi nici nu contează cine este autorul însămânţării. Este unul, un anonim, un oarecare, iubirea e înecată în beznă, întunericul guvernează o peliculă care nu lasă nici o speranţă. Resturile fătului spintecat însângerează linoelumul sau gresia acelei garsoniere unde a avut loc sacrilegiul. Femeia a scăpat de sarcină, se duce la restaurant ca să înfulece ceva, dar, de la sine înţeles, nu poate avea în faţa ochilor decât bucăţile acelea de carne extirpate din pântecele ei. Filmul lui Mungiu a primit marea distincţie deoarece vremurile din prezent sunt mult mai toxice şi mai cinice decât acelea de acum o jumătate de veac. De Zboară cocorii s-ar râde acum cu dispreţ. Dacă e încă respectat, aceasta se datorează clasicizării de la sine înţelese, căreia i se supun şi cei mai iconoclaşti dintre noi, dar acesta este singurul motiv al presupusului respect. Mai vine câte un iranian şi pune pe ecran un „love story” de-al lor, iar juriul se înclină? E adevărat, dar aceasta se datorează unei chestiuni politice diplomatice, care nu are nici o legătură cu preţuirea sentimentului propriu-zis, cu veneraţia faţă de, vorbă mare, iubirea autentică. Intervalul de 50 de ani având ca borne două filme premiate la Cannes măsoară cu maximă precizie declinul lumii în care trăim, secătuirea sufletească, disperarea ascunsă sub faldurile ipocriziei, dorinţa de-a fi răi şi duri fiindcă am uitat ce înseamnă să fim buni. Altfel, totul este OK şi nu ne doare capul.
Faptul că TVR 2 a difuzat filmul respectiv este un gest de nostalgie faţă de acele vremuri în care, corect, Gulagul gemea, dar oamenii, chiar şi cei mai ignoranţi dintre ignoranţi, trăiau durerea într-un mod cu totul diferit decât ce face acum isteria planetară. Acum nu mai avem deţinuţi politici sau, în orice caz, regimul persecuţiei este cu totul altul, doar că mizeria din sufletele noastre a cotropit cele mai delicate pajişti. Nu are importanţă că filmele sunt „bune”, premiate, lăudate, contează că am trădat binele. Nu fac o pledoarie în favoarea celor „săraci cu duhul”, a celor modeşti, dar nepătaţi, nu-i flagelez pe cei inteligenţi şi diabolici, vreau doar să arăt că trăim într-o atmosferă de deplină perversiune şi, mai mult de atât, nu ne putem elibera de sub vraja ei. Ne complacem printr-o teribilă indolenţă în a fi hrăniţi de farmecele unei iluzii păcătoase. Racordul tot mai scăzut la operele de odinioară este de fapt principala cauză a acestei situaţii. Faptul că nu mai ştim cum să schimonosim mai bine sentimentele nobile care i-au însufleţit pe strămoşii noştri dovedeşte tocmai ticăloşia de care nu suntem conştienţi şi în ale cărei farmece, cum am spus, ne adâncim tot mai mult.
De la marea schismă monahală la schimonosire este de fapt un pas făcut cu o lejeritate incredibilă. Când un om se călugăreşte, primeşte pe faţă sărutul adevăratei transfigurări şi începe o nouă viaţă. Şi lectura uneia dintre marile opere ale omenirii este tot un fel de contact cu marea schismă. Dar am ales schimonosirea. Ne place mintea strâmbă şi faţa şuie. Bolborosim, în loc să rostim. Gângăvim, în loc să articulăm. Nu mai reuşim să vorbim ca nişte făpturi ale Domnului, ci facem mima aceluia care reprezintă minciuna, prefăcătoria, scălâmbăiala. Chiuretajul din filmul lui Mungiu este oglinda scoasă din străfundurile mlaştinii care sapă la temelia umanităţii. Râdeţi de mine, vă rog, şi spuneţi că am luat-o razna... Distinşi, inexistenţi cititori, cum se intitulează ultimul meu roman, un scriitor român contemporan simte cea mai cumplită apăsare a timpului său şi ţipă înainte de a-şi da duhul. Cu preţul pierderii minţilor scriu aceste lucruri şi las să fie judecate de schimonosirea universală... O oglindă de cleştar a fost acoperită de lături...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul