Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Pe drumul însemnat de piatrăˮ

        Ioan Groşan

Deşi a publicat până acum şapte volume de versuri (Despre pietre şi păsări, Axa Publishing, 2006, Cuşca fără gratii, Editura Opera Magna, 2010, şi Cuvântul de trecere, 2011, Glasul sângelui, 2012, Lui, 2013, Strigăt înăuntru, 2015, Un vers care lasă moartea cu gura căscată, 2016 – toate acestea patru la Tracus Arte, una din puţinele edituri care promovează constant poezia română contemporană), Ion Bogdan Ştefănescu, fiul regretatului mare actor Eusebiu Ştefănescu, e cunoscut în mediile artistice mai degrabă drept unul din cei mai valoroşi flautişti pe care i-a dat România decât ca poet. O nedreptate, desigur, dar cum ceea ce altădată se numea critica de întâmpinare a cam dispărut (nemaivorbind de dificultăţile prin care trec revistele literare, cele care valorizează apariţia unei noi voci lirice şi cărora, vai, le pun beţe în roate chiar unii membri ai breslei), lucrul nu trebuie să ne mire. Însă, cu tenacitate şi discreţie, Ion Bogdan Ştefănescu şi-a construit un univers al lui, recognoscibil în fiecare carte, chiar şi-ntr-una aşa-zicând „necanonică” în sens postmodernist, Lui, care este de la un capăt la altul deopotrivă un imn, o rugăciune şi-un psalm închinat Celui de Sus. Şi de la acest volum vreau să plec când încerc să analizez ultima apariţie editorială.
Iată, de pildă, un poem din Un vers care lasă moartea cu gura căscată: „Doamne, câte biserici în drumul meu spre casă/ De multe ori mă-nchin cu limba în cerul gurii/ Implorând un singur cuvânt/ Chipul meu ar fi atât de fericit/ Încât trecătorii m-ar întreba cum mă cheamă/ Semnele s-ar preschimba în păsări cu zbor şlefuit/ Secret netulburat în piatră de temelie:/ Un singur cuvântˮ (Un singur cuvânt). Se observă imediat că nu mai e atmosfera imnică din Lui şi că rugile de-acolo se transformă aici aproape într-o somaţie, ca la Arghezi, cu „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!ˮ. De altfel, poezia lui Ion Bogdan Ştefănescu a ajuns la un remarcabil nivel de esenţializare, de limpezime a discursului liric, unele texte vizând chiar structura, fin modificată, a haiku-urilor: „Cenuşa cuvintelor/ lumină pe ţărm/ strigăt înăuntru/ semn de recunoaştereˮ (În semn de recunoaştere). Sau: „pe sub piele ca într-o peşteră/ las un crater căptuşit cu tăcereˮ (Tăcere).
Desigur, la o lectură atentă, se pot detecta şi ecouri din marea poezie română postbelică, pentru că Ion Bogdan Ştefănescu e şi un foarte bun cunoscător al acesteia. Bunăoară, un „soundˮ din Nichita Stănescu e identificabil în Numindu-te: „Am aflat mirosul tău/ de la piatră/ Cum să te numesc/ fără să tulbur roua din jur/ ce nume să-ţi dau/ doar al nostru/ neînceput de vreo altă gură?/ Arată-mi tu un drum neumblat/ în dunga palmei/ strecurată pe sub sâni/ încercând să te cunoască/ Cum să te strig/ fără să alung fumul de pe coline/ fără ca piatra să crape/ de durere?// Numindu-te/ Am oftat stingher/ ca o cruceˮ. E un laitmotiv acesta, al pietrei, o obsesie statornică pe tot parcursul volumului, ca un adagio liric al dictonului „Memento moriˮ în poemele Obrazul pietrei, Urzeala pietrelor, Stonehenge, Starea de piatră, Poarta de piatră sau în Bordura din mijlocul drumului, în finalul căruia se strecoară şi o mică, amară ironie: „Fug spre casă/ Vroiam să îngrop trompeta sub pietrele râu/ Umbra aştepta plină de sânge/ Întocmai ca la înmormântarea tatălui meu/ Vitreg/ Nu-l mai visasem de când/ În Ateneul Român/ Restaurat sub înaltul patronaj al guvernului/ Florile din marginea scenei miroseau a plasticˮ.
Surpriza cărţii vine din finalul ei, scris în proză şi care este un fel de mini-bildungsroman, o rememorare a formării şi evoluţiei intelectuale şi artistice ale autorului, din copilărie şi până la maturitate − totul sub tutela tandră a tatălui, Eusebiu Ştefănescu. Dar, cu toate că forma e epică, lirismul nu dispare, ci se insinuează, difuz şi omniprezent, în fiecare rând. Ba chiar propoziţiile şi frazele pot fi sparte sub formă de vers: „Cândva, în aprilie,/ îngerul m-a încredinţat/ unor lumini căprui şi albastre./ Adierea şoaptelor îmi mângâia privirea./ Din senin,/ un stol de cocori/ a trecut peste zări,/ apropiindu-leˮ. Sunt apoi aduse în prim-plan, cu anecdotica de rigoare, figuri celebre ale boemei literar-teatrale din anii şaptezeci (Alexandru Repan, Ion Besoiu, Horia Moculescu, Jean Constantin, Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Tudor Gheorghe ş.a.m.d.), sunt înregistrate ecourile spectacolelor în doi (tatăl recitator şi fiul la flaut) până în momentul când boala necruţătoare a lui Eusebiu l-a obligat să părăsească scena. (Apropo de aceste spectacole: am văzut şi eu, în cadrul Serilor de muzică şi poezie de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, recitalul Visători la steaua singurătăţii, în care Eusebiu Ştefănescu a găsit uimitoare similitudini între poezia lui Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, într-un aliaj absolut tulburător). Last, but not least, viziunea grafică a lui Mircia Dumitrescu însoţeşte exemplar viziunea lirică a autorului.
În concluzie, Un vers care lasă moartea cu gura căscată este o apariţie pentru primul raft al poeziei noastre contemporane.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul