Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Zece paşi spre nemurire

        Dumitru Ungureanu

„Ajuns la vārsta cānd pot privi cu melancolie īn urmă, spre faptele teribile şi cumplite la care mi-a fost dat să fiu martor...” Nu, parcă nu aşa īncepe Numele trandafirului, cartea lui Umberto Eco, celebrul recent dispărut care ne-a schimbat multora perspectiva asupra scrisului şi jocului, făcāndu-ne să credem că putem fi măcar deştepţi, dacă frumoşi nu suntem. Acel īnceput mi-a revenit subit şi obsesiv, amintindu-mi seara de primăvară tārzie din 1974, cānd am văzut prima dată trupa F.F.N. „pe viu” la proaspăt construita Sală Polivalentă, dinaintea căreia şi eu plantasem, prin martie, un arbore. Orele petrecute la concertul unde mai cāntaseră Catena, Curtea Veche nr. 43 şi, cap de afiş, Sfinx fac parte din tezaurul la care inima mea de rocker se īntoarce deseori să se adape cu impalpabila băutură ce ne ţine īn viaţă, pe unii pānă la adānci... tinereţi. Cum aş putea să nu revărs, din prea-plinul pocalului, lacrima pioasei mulţumiri pentru arta care ne-a făcut, celor cāţiva norocoşi, traiul mai īnlesnit şi suferinţele, cāte au fost, perisabile?
Īn ziua concertului, F.F.N. (Formaţia Fără Nume) nu era deloc fără nume, ba chiar se bucura de renume şi avea suficienţi fani ca să poată susţine singură un concert, īn stilul marilor nume din Vest. Dar noi trăiam atunci „īn ţara unde nu trec norii/ mulţi copii aşteaptă zorii/ īn ţara unde nu mai plouă/ copiii vor o lume nouă”! Cum poţi rămāne impasibil la tristeţea ce impregnează catrenul ăsta simplu, la strigătul disperat de revoltă abia īnvelit de frumuseţea muzicii care descinde parcă īn linie directă din Beatles? „Īn ţara galbenei Sahare/ de-ar putea privi o floare/ īn ţara vānturilor aspre/ mulţi copii privesc spre astre...” E nevoie s㠄traduc” aluziile transparente care şi acum īmi dau fiori de spaimă la gāndul că ochiul supraveghetor (ocultat o prea scurtă perioadă din spaţiul public) va să le vadă şi să le pedepsească? Mai toate versurile cāntecelor rock cu priză la publicul romānesc al epocii „aurite” au ambiguitatea specific㠄şopārlelor” ce ţineau treaz interesul imens al publicului şi cu asemenea „şmecherii”, nu doar cu armonii superbe, originale sau inspirate din universul sonor accesibil.
Textul scurtei balade aparţine, ca şi altele, multe, chitaristului Gabriel Litvin. Mi-l amintesc ţopăind īn stil pogo, cānd nu-şi făcea soloul, īn ritmul basului mānuit de Silviu Olaru şi al tobelor energic bătute de Florin Dumitru. Mă enerva pe-atunci sobrietatea solistului vocal Cristian Madolciu, nu ştiu de ce; am apreciat-o mai tārziu, cānd era prea tārziu: mai toţi componenţii celei mai sincere trupe romāneşti de hard-rock se mutaseră peste Atlantic şi era greu de crezut că-i vom revedea vreodată. Nu-l regăsesc īn fişierele video ale memoriei pe flautistul Doru Donciu, probabil pentru că era concurat la popularitate de alt mare flautist al deceniului, Sorin Minghiat.
Am păstrat piesele F.F.N. īntr-un soi de cutie de cristal transparent, la care mi-era suficient să privesc şi le auzeam răsunānd ca din pālnia boxelor Marshall. E privilegiul muzicii peste care niciodată nu se poate aşterne uitarea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul