Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

PAIAȚA – STAREA ACTORULUI ȘI A TEATRULUI ACTUAL

        Eugen Cojocaru

Teatrul de Nord din Satu-Mare a găzduit, în luna ianuarie a.c., o premieră inedită prin spectacolul propus de regizorul și scenaristul Emanuel Petran – de fapt, o intertextualitate cehoviană cu trei din comediile sale alese pentru a reflecta condiția dramaturgiei, dar și a Zeitgeist-ului cu care se confruntă lumea. Ne bucură să semnalăm că actualul director artistic, Andrei Mihalache, e printre puținii care sprijină autori și regizori români, chiar și mai tineri, cum face și colegul său, apropiat de „scaun”, de la Baia-Mare, Radu Macrinici.
Din cauza renovării clădirii teatrului, spectacolele se țin, până în toamnă, după posibilități, la Casa de Cultură a Sindicatelor – azi, în sala mică, dar destul de confortabilă, de 100 de locuri. Iubitorul de teatru se va bucura de o reușită reflectare originală a lui Cehov trecut prin pastișa sarcastică a lui Gogol – adică, spiritul vremii noastre! Pe afiș sunt anunțate Cântecul lebedei, Ursul și Cerere în căsătorie, pe care Emanuel Petran le-a „sintetizat”, cu finețe și o bună cunoaștere a „vieții scenei”, într-un spectacol unitar.
Dacă lumea e o scenă, cum spune Big Will, scena este, cu atât mai mult, o scenă și lumea, într-una! Pentru început, totul e încremenit aparent: în semiobscuritate, remarcăm accesorii obișnuite după spectacol − un mare covor rulat, trei paravane mici și trei, foarte mari (circa 5 m), în spate, cu mici ferestre colorate în mozaic, scaunul, masa și oglinda de machiaj dintr-o cabină, o ladă de recuzite. Toți au plecat... Va apare Fantoma Operei, acum? Mai rău! Nu mai puțin de șase fantome vin și bântuie, căutând ceva, pe cineva și, negăsind, pleacă. Covorul începe să se miște și... personajul principal, Paiața/Stelian Roșian, din piesa ce tocmai se jucase, iese cam „năuc de băuta” de după: „Am jucat o piesă de rahat, făcută de un regizor de rahat, într-un rol de rahat!”.
Actorul mărturisește că împlinește, azi, 60 de ani și are 40 de ani de teatru, fiind apreciat de colegii tineri, dar... Ei, acest mare „Dar” e subiectul piesei. De la început, aflăm cum „stă treaba” în(tr-un) teatru: ar fi vrut să joace Cehov, Shakespeare, „dar” montările au fost mai mult „piesulețe” pe gustul publicului, care e, și el „un public de rahat” − l-a adulat 40 de ani, „dar” îl va uita repede, cum s-a întâmplat și cu ceilalți: „Sunt singur, deja, acum”! Scena e resimțită ca o gaură neagră, ce înghite tot ce e bun. „Vreau să joc Cehov!”, strigă el, cu disperare, și... apare „Cehov”, în persoană! Discută cu el, iar Paiața, care tot băuse dintr-o șampanie, exclamă: „Asta numai de la băutură mi se trage”! În ciuda subiectului dramatic, piesa debordează în pasaje de mare ilaritate, cu un comic foarte variat: de limbaj, dialog, situație, aluzii la realitate etc.
„Cehov”/Sorin Oros întreabă ce nu-i convine și acesta se destăinuie, cum numai unei stafii (des, nici măcar nouă înșine!) poți să o faci − cu toată sinceritatea: Directorul e un arogant neștiutor, a trecut tot personalul feminin prin patul său, rolurile se dau numai pe ochi frumoși și interese, piesele se pun în scenă doar cu relații, nu contează dacă sunt bune ori nu...! „Totul e vulgaritate, publicul e vulgar, am devenit și noi vulgari! Nu mai cred în public... Cântecul de sfârșit al lebedei! „Cehov” îl infirmă: „Abia acum începe!”
De la intrare, din spatele publicului, vin cele șase fantome, cântând rusește Oci ciornâie – actorul se închide, de frică, în lada de recuzită. Ele deschid capacul, Paiața e îngrozită, „dar”...acestea își smulg măștile albe și pelerinele negre – sunt „bunii” săi colegi, care i-au pregătit o farsă „tare”. Remarcăm asemănarea cu „măștile oculte” ale puterii din celebrul film Eyes wide shut al lui Stanley Kubrik: acolo erau cei ce conduc nemilos o lume devenită derizorie și demnă de milă. Regizorul acestei puneri în scenă le-a mărit, rafinat, domeniul la „măștile/fantomele” din noi înșine și ale celor din jurul nostru.
Și „Cehov” își dă jos machiajul... Hopla, taman directorul! „Am venit să te serbăm, e o surpriză!” Actorul se teme că va fi pedepsit și nu va mai primi vreun rol. Directorul îl liniștește: știe ce se vorbește în spatele său – asta e! De ziua sa îi va împlini o dorință... „Să joc Cehov!”, strigă Paiața din tot sufletul. Colegii îi recunosc meritele și admit că nu a fost distribuit cum merita, povestesc cum îl admirau declamându-l o oră... Directorul: „Vei juca, promit!” și cheamă un Regizor tânăr/Sergiu Tăbăcaru, care întruchipează o parte din noul val de „atotștiutori”, fără prea multă bază profesională și culturală. Emanuel Petran l-a făcut punkist și gay (intenționată și ilară contradicție în sine), interpretul realizând un personaj asemănător veleităților reale, dar cu un umor debordant și original, care fac deliciul publicului. „Mie nu-mi trebuie piese de public, ci de studio!”, declamă el de la început și vom trăi „experimentele” șoc ale acestor „teribiliști”... Sărbătoritul va juca Cehov, „dar” ca un începător: el e purtătorul de tavă sau tatăl cu nu prea multe replici. Tot nu s-a putut abține directorul să nu-l pedepsească! Senior-artistul, însă, o face cu talentul și experiența „rangului” său actoricesc, ridicându-l aproape de greutatea personajelor principale!
„Cehov e prăfuit, disprețuiesc clasicii, eu vreau modern!”, afirmă, fără echivoc, reprezentantul teribiliștilor post-moderni. Însă baza tot de la ei o „fură”, neavând alta. Că va rămâne foarte puțin, deseori nimic din Shakespeare, Ibsen, Moličre și alții − cum am văzut eu, preponderent, în teatrele germane – ne vom convinge pe parcurs... Piesele se „joacă” paralel: în stânga – clasic, decoruri potrivite; în dreapta – budoarul de azi al unei întreținute. Directorul cere personalului să-și spună, la sfârșit, părerea: Cine e mai bun. Sărbătoritul „joacă”, în sfârșit, „Cehov” – adică duce tava... Cât de fericit trebuie să fie!
Se anunță competiția la Ursul: bineînțeles, directorul și soția sa − Ivan Vasilievici/Sorin Oros și Natalia Vasilievna/Alexandra Odoroagă − joacă în varianta clasică, ce dă mai multe satisfacții actoricești − au text solid, la bază, și se pot „desfășura” cu talent și plăcere... N-au nevoie de „prețioase indicații”, pentru că regizorul punk schimbă doar culoarea reflectoarelor, fluturând ilar-gay din mână. În rest, nu-l preocupă prea multe lucruri, în afara tânărului și musculosului actor „modern”, căruia îi face mereu ochi dulci. Țin să subliniez că, față de alte interpretări tip gay, îngroșate în sarcasm grobian, Sergiu Tăbăcaru strălucește cu o parodie ce acordă simpatice trăsături personajului.
Varianta modernă are actori mai tineri: Anca Dogaru și Vlad Mureșan, unde maestrul post-modern îi lasă să facă ce vor... Cu scopul principal de a șoca: iau cocaină, latră, se ajunge la sex pe scenă și, când nu știu mai departe, întreabă regizorul, deoarece nu se țin de text. El, derutat, cade „rău” pe gânduri, după care exclamă „iluminat”: Luați pistoale! În continuare, „admirăm” jocuri electronice: cine e mai bun îl împușcă pe celălalt.
Trebuie să remarcăm ideile ingenioase și originale ale lui Emanuel Petran, care a reușit să armonizeze diferitele texte, dându-le un numitor și un subiect comun, reușind cu brio să reflecte complexitatea fenomenului teatral contemporan. Uneori, pare greoi acest concept, parcă ar fi un montaj sofisticat de film de artă, dar, în momentul când devin clare, e mult mai ușor. Știind că timpul de pregătire a fost extrem de scurt, că s-a „jucat” pe „text deschis”, că actorul Paiaței a fost schimbat cu o săptămână înainte și o eroină principală înlocuită, pe caz de boală, cu patru zile înainte de premieră, meritele trebuie triplate.
Urmează competiția la Cererea în căsătorie: Paiața e tatăl Nataliei, pe care îl satirizează printr-o interpretare superbă: un malefic bătrân − o adevărată paiață cu două fețe. Tibor Székely face un rol de zile mari, caricând pe răsfățatul, prostănacul și arogantul vecin, venit în pețit. Andreea Mocan îl secondează cu atât de multă siguranță, încât era, la o comică altercație dintre cei doi, să distrugă cu el unul din decoruri. O mică obiecție – el a exagerat cam mult pastișa groasă.
Sunt cerute „notele de arbitraj” − părerile sunt împărțite: unii susțin clasicul, considerându-l mai bun – Directorul îi recompensează prompt cu măriri de salariu, alții pariază pe modern – Directorul: „Mîine vă aștept cu demisiile!” STOP CADRU. Eu aș fi preferat să fie acesta finalul, dar regizorul mai adaugă ceva după pauză...
Dintr-o dată, ne aflăm într-o cu totul altă lume, o șatră de țigani: Sărbătoritul e tatăl țigăncii Natalia, dar mult mai șters, de parcă ne-am fi întors la realitate! Tot Poiana Boilor e casus beli... Scena e un regal de interpretare ŕ rebours − travestiuri: Țiganca e Sergiu Tăbăcaru, iar Țiganul, Alexandra Odoroagă. Interpretarea face deliciul publicului nu atât prin șarjele imitative cunoscute, cât prin măiestria lor: dovada e că un ochi avizat are nevoie de ceva timp să observe că actorii și personajele sunt „pe invers” și... cine pot fi ei! FINAL.
Scenografia lui Alexandru Radu e simplă, funcțională și conține simboluri rafinate, cum ar fi tabloul mare, sus, pe mijloc, al lui Dali: Somnul, despre care pictorul scrie, în spiritul piesei: „E un monstru în stare de pupă, a cărei formă și dorințe se sprijină în cârje...” (revista Minotaurul, Nr. 12, 1937). Muzica lui Dorin Griguță subliniază, discret, conceptul spectacolului, iar Botos Enikö a stăpânit cu siguranță complexa regie tehnică.
„Țigănia” dispare și avem, din nou, scena goală, de la început: Oare ce-a fost toată această „cavalcadă dramatică”!? Covorul se rostogolește și... apare Paiața. Au fost visul lui toate acestea? Realitatea?! Ori visul urât al realității pervertite!?
Iată-ne în plin Vis al unei nopți de vară – o reușită propunere dramaturgică a regizorului și scenaristului Emilian Petran, care demonstrează, cu această primă montare ca director de scenă, după o experiență de 20 de ani de actorie, că traiectoria sa, în acest domeniu, începe, fericit, nu departe de zenit.
Spectacolul Teatrului de Nord face parte din proiectul DOCENDO DISCIMUS (inițiat de Stelian Roșian) și e realizat în parteneriat cu Centrul Cultural „G.M. Zamfirescu”, Inspectoratul Școlar Județean și District 15.
Publicul a răsplătit cu ovații și mai multe chemări la rampă un ansamblu de actori care se poate măsura de la egal cu cele din Capitală.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul