Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un caz de inflamare colectivă (sau despre starea de incertitudine a istoriei)

        Adrian Costache

Un fost elev, om de afaceri, preocupat de „ale ţării” într-un sens grav, dar cu un anume specific românesc („stăm rău, domnule!”...), a postat recent pe FB un fragment dintr-un articol apărut într-o revistă de specialitate. Ideea articolului, a fragmentului de fapt, autorul acestuia fiind profesor de istorie, era că, în contextul discuţiilor privind reforma planului-cadru gimnazial, „cineva a scos istoria din şcoală”... În aceeaşi zi, o doamnă, stând să cumpere un bilet la un spectacol de teatru, prinde un context şi spune, profund afectată, vecinului: „Aţi văzut, domnule, unde am ajuns ? Au scos istoria din şcoală!”. (În paranteză fie spus, în aceeaşi seară, pe un post de televiziune sau chiar pe două, erau deplânse, cu cuvinte menite să tulbure, primejdiile la adresa „fiinţei naţionale”, a identităţii noastre, deşi nu i se explicau prea clar captivului şi leneşului telespectator, dezobişnuit de multişor să gândească „cu gândurile lui”, ce lucruri concrete se aflau în discuţie şi nici contextul real ce provocase „dezbaterea”. În aceeaşi situaţie de inflamare publică, un academician, preşedinte al unei secţii a Academiei, declara într-un interviu că „reformatorii (şcolii – n.n.) au decis să treacă la ştergerea identităţii naţionale şi la transformarea românilor într-o populaţie fără coloană vertebrală, fără trecut şi, evident, fără viitor”. Un alt academician, din provincie de data asta, mergea mai departe şi identifica pe unul dintre „detractorii” istoriei şi culturii neamului românesc. Tot cam în acele zile se clama într-o revistă dedicată şcolii că avem de-a face, în cazul noilor variante ale planului-cadru gimnazial, cu încălcarea Constituţiei şi cu atacul la adresa „caracterului naţional al statului român, a existenţei naţiunii române, a identităţii naţionale”, în vreme ce o distinsă scriitoare, simţindu-se chemată să se pronunţe şi ea, declara ceva de genul: noile variante pentru planul-cadru la gimnaziu înseamnă un plan-cadru al ieşirii noastre din istorie...
Şi, iată, ajungem încet-încet şi la cauza cea generatoare de inflamare publică şi colectivă, care nu era alta decât faptul că, în noile variante ale planului-cadru, la gimnaziu orele de istorie erau reduse la o singură oră săptămânal, limba şi literatura română pierdea o oră la clasa a V-a, iar latina tot o oră, singura...
Lasând de-o parte faptul că disciplinele teoretice cu o singură oră, ca principiu, n-ar trebui să mai existe în niciun nou plan-cadru, dacă tot vrem să face reformă
− ele purtând cu sine, din start, ideea unor materii de gradul doi! −, e de consemnat că autorii acestor variante n-au avut nici măcar o clipă „fericita inspiraţie” de a situa aceste propuneri într-un context anume. Altfel spus, acei experţi, ong-işti sau ce-or mai fi fost, între alţii chiar şi doi universitari distinşi (între timp, aproape toţi s-au dat cumva „dispăruţi”, refuzând să-şi apere „opera”), nu avuseseră bruma de inspiraţie de a însoţi propunerile de reduceri de ore la unele discipline de studiu de câteva explicaţii, măcar undeva în subsolul documentului. Minimum de explicaţii ar fi justificat, poate, aceste decizii: de exemplu, faptul că problema latinei ar fi putut fi reluată în anii următori, atunci când urmează să aibă loc discuţia pentru planul-cadru de la clasele IX-XII; sau că situaţia istoriei va fi regândită în liceu, eventual dintr-o perspectivă epistemiologică... Nimic din toate acestea!...
Nu ştim câţi din cei ce s-au pronunţat ritos şi inflamant în legătură cu „componenta” identitară a noului plan-cadru citiseră cu adevărat acele variante de plan-cadru (la noi e un obicei să te pronunţi în necunoştinţă de cauză sau în cunoştinţă de cauză parţială!), documente penibile de altfel, fără nicio filozofie subtextuală, nişte compromisuri, în cele din urmă, greu de imaginat. Sau, altfel spus, structurări de curriculum care aminteau de agricultură extensivă. Căci se tot vorbise în prealabil că numărul de discipline ar fi totuşi prea mare în gimnaziu, iar ei, autorii, nu făcuseră mai nimic altceva decât să adauge noi discipline de studiu, pe principiul că evoluţia cunoaşterii o cere şi că e nevoie de o reflectare didactică a unor noi domenii ale cunoaşterii. Cu alte cuvinte, pentru modernizarea/postmodernizarea educaţiei în România, mai introducem (şi-or fi zis dumnealor!) vreo trei-patru discipline de învăţământ, luând de ici, de colo câte o oră. Incredibil în toată această poveste este faptul că nimeni nu pare să fi avut în vedere că unele discipline se puteau constitui în „module” ale altor discipline, asigurându-se astfel un transfer benefic dinspre un domeniu al cunoaşterii către altul învecinat. Tentaţia de a crede că şcoala a intrat pe mâna unor grupuri de experţi a căror competenţă e mai mult decât discutabilă e foarte mare, deşi ar fi probabil o exagerare. Cert este că în momentul de faţă se încearcă o repliere atât a Ministerului, cât şi a autorilor/„autorului” acelor planuri-cadru, Institutul de Știinţe ale Educaţiei, cu rezultate pe care le vom vedea prea curând.
Ce să înţelegem din toată această bălmăjeală? Poate ceea ce înţelege şi prof. univ. Sorin Cristea de la Universitatea Bucureşti care a încearcat de curând o analiză a „spectacolului” ocazionat de această situaţie. „Cel mai periculos rezultat al acestei dezbateri devine opinia pedagogică, transformată în «opinionită pedagogică», amplificată prin emiterea unor păreri despre educaţie, instruire, curriculum, profesor, elev etc., la nivel de limbaj comun, ideologizat la modul categoric sub impulsul unor interese utilitare imediate”. Acelaşi universitar avansează şi o explicaţie privind cazul Istoriei, la care probabil trebuie să subscriem: „Istoria trăieşte, spune Sorin Cristea, actuala stare de incertitudine datorită faptului că valoarea sa culturală şi pedagogică superioară a fost şi este susţinută predominant prin argumente etice (aici n-am prea înţeles!), interpretabile periodic din diferite perspective politice. Trebuia/trebuie reactualizată permanent importanţa epistemiologică a istoriei, care reprezintă «o cale de cunoaştere» indispensabilă tuturor ştiinţelor – reflectate pedagogic la nivelul disciplinelor de învăţământ – pentru construcţia logistică sau axiomatică a domeniului de referinţăˮ.
O ultimă concluzie pare a rezulta: e nevoie realmente de o discuţie largă şi fără „inflamaţii” ideologice în legătură cu soarta istoriei ca disciplină de studiu. „Actualizarea” ei prin introducerea unor module de educaţie civică sau educaţie pentru societate nu poate fi, se pare, eliminată, dar ea trebuie să dobândească o profunzime specifică adevăratei cunoaşteri.


P.S.: A dispărut profesoara Elisabeta Roşca. Adică unul dintre acei puţini oameni cunoscuţi având o eleganţă sufletească rară, iubind, cu rigoare, şcoala şi elevii, dar mai ales cărţile şi ideile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul