Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dramaturgul Mihai Ispirescu revine la Nottara: „Aprilie, dimineațaˮ, regia Diana Lupescu

        Dinu Grigorescu

Pentru a vedea în octombrie Aprilie, dimineața, am fost nevoit să circul o dată cu metroul și de două ori cu trenul, lovindu-mă de... Caragiale, autor cu care Ispirescu are comun nu doar pedigriul, dar și colții văzului satiric, ai simțului enorm, tragicomic, specific ilustrului nostru înaintaș. Bref, coborând în Gara de Nord (tren de vacanță-serviciu cu care circula des și Nenea Iancu), a trebuit să fac un salt ca să pot atinge peronul, iar la întoarcere, a fost viceversa: în adâncime, ca să pot atinge scara vagonului. Într-un secol de progres, onor Căile Ferate Române nu au reușit încă să alinieze peroanele cu orizontala vagoanelor, model occidental, obligând pasagerii să facă mici acrobații. Dar culmea caragialismului a fost la metrou! În toate țările lumii civilizate, puse bine pe șine, destinaţia Gară este vizibil inscripționată pe toate mijloacele de transport, dar la noi drumurile subterane duc spre stația... Preciziei! Soră cu Sapienței, Clemenței, Vigilenței, Virtuții. E un vid de informare. Din Preciziei, ori ajungi în Militari, ori spre Gară numai dacă te orientezi după inscripția Dristor 2!!! Cuvinte bine încrucișate de nomenclaturiștii stradali ai Bucureștiului, de scribii subteranului. Absurdul e făcut să ne încurce. Expresia unui tembelism continuu − labirintul caragialismului total.
Spectacolul de la Nottara al regizoarei Diana Lupescu are meritul incontestabil de a duce piesa lui Ispirescu, fericit, la destinație, în gara Succesului. Și nu e deloc ușor, piesa nu e una facilă. Dimpotrivă! E un text încărcat de grotesc, în care se înfruntă „maidanezii” prezentului cu „îngeraşii” viitorului (ipotetic mai bun) încă nenăscut, care ne tatonează suprarealist şi pe facebook.
Jucată, tot la Nottara, la finele anilor ’80 ai comunismului (ceaușismului) agonic, dar încă opresiv cultural, piesa a speriat Cenzura, aprilie fiind şi luna faimoaselor teze (păcăleli) ale Involuției Culturale − subiect tabu, sacru. Nu s-a cerut mutarea acțiunii din aprilie la 1 Mai, Ziua Muncii, sau la 23 august, ci „Într-o dimineață”. Distribuția extraordinară: în rolul bossului comunist cu figură de animal partinic, a făcut o mare creație dl Viorel Comănici, posesorul unei expresii inconfundabile a dogmatismului imbecil care nu se va uita niciodată, fiind acest spectacol revoluţionar filmat de Televiziunea Română. Amanta eternă a şefilor, numită Aspazia, întruchipată atunci admirabil de doamna Camelia Zorlescu (prezentă în sală la noua premieră), capăta sarcina să se culce cu Viitorul. Schimb de generaţii; noua Aspazie, prin jocul doamnei Ada Navrot, electrizează, fascinează, mai ales în scenele de dans nevrotic, care exprimă, fără vulgaritate, vulgaritatea însăși a femeii gata să facă orice, cu oricine, precursoarea consilierelor intime ale demnitarilor din zilele noastre Joacă agresiv, posesiv, colorat, extrem de sigură pe sine. Actrița are imense posibilități de exprimare. Nenăscutul, personaj abstract, reîncarnat de autor, a fost văzut, de fosta frică teatrală drept un simbol al Revoltei, iar de Cenzură, dovada Eroului Pozitiv, iar marele Mircea Diaconu l-a interpretat pe nenăscut cu viclenie, apelând la o falsă sobrietate, nevinovăție, autoironie în versiunea princeps a textului montat strălucit de cel care a fost neuitatul regizor Mircea Micu − în memoria lui a fost prezentat şi spectacolul Dianei.
Regizoarea, iscusită, impune o altă viziune personajului, exact pe dos, un nenăscut care gângurește, țipă, dă din picioare, gesticulează, se hrănește din primele informații, se rostogolește, crește, se maturizează şi este cu totul altfel decât i se cere de către Noua conducere dictatorial-democratică! Aici e marea miză a piesei: ciclicitatea iluziei că viitorul (poetic) ar fi mai bun decât trecutul (simetric).
Descoperit şi propulsat de Horia Lovinescu, comediograful Mihai Ispirescu, premiat şi acceptat de Academie, a fost, este și va rămâne toată viața lui un mare boem. Însăși locuința lui arată rafinat, totul exprimă omul. E un autor rasat. Sfârtecă iluziile optimiştilor. Problemele de serviciu pe care le abordează şi dezbat abracadabrant șeful și subalternul (alt binom al eternității) sunt statisticile mincinoase care falsifică mereu datele realului. Cifre, procente, judecăţi halucinante – valabile și în trecut, și în prezent, și sigur la fel va fi şi în anii următori. A-l asemăna pe Ispirescu cu Teodor Mazilu este o exagerare. Nu afirmăm, demonstrăm. Și la Mazilu povestea e lineară, banală, dar replica, monologurile maziliene oferă publicului mari spectacole comice terifiante, unice, de neimitat, iar femeile sunt spectaculoase, miraculoase, pe când Ispirescu scormonește în metafizicul comic, eviscerează personajele cu alt bisturiu, scoate putregaiul moral, prin supralicitarea continuă a paradoxului. Nu există în scriitura lui nici legături de vagon cu acceleratul lui Ion Băieșu ori cu protipendada lui Tudor Popescu, autori de story, șugubeți, prolifici. Stilul ispirescian, ca să mă exprim așa, naște altfel de monștri, cum s-a auzit și în piesa Cool, inventiva premieră recentă a Teatrului Național Radiofonic (redactor Domnica Ţundrea, regia Vasile Manta), unde stilul autorului este categoric strict personalizat. Fantomizarea omului prins în cleşte: mizeria prezentului continuu și iluzia viitorului feeric este marea găselniță, ce ține de fond, și nu de formă. Dansul fantoșelor, nu cel al replicilor vesele.
Câte bordeie, atâtea obicee, am putea zice, și chiar este de mirare cum sub dictatură au putut să se nască și să fie puși în valoare, de activiști obtuzi (sau prefăcuți, complici?), dramaturgi satirici de anvergură. Nu doar birocrația care este etern planetară (birotica se schimbă, nu şi birocratul) este marea țintă!
Cu Trăsură la scară, piesa de debut, strălucită, Ispirescu plimbă și rotește șefi, îi face subalterni și invers, eșalonul doi devine prima garnitură, intuiție colosală.
Hazul exultă și în Decameronul lui Mihai (romanul Coastele lui Adam), unde sunt analizate scrupulos 12 iubiri emblematice, succesive, câte una pentru fiecare lună a calendarului.
Fără regizori buni ce s-ar face dramaturgii? Spectacolul Dianei Lupescu este complex, compact, divers, interactiv, modern, place și face dramaturgiei autohtone un serviciu mult mai mare decât își închipuie, validând, după 25 de ani, atât textul literar al unui autor deloc răsfățat de teatrele patriei, cât şi valoarea unicităţii teatralităţii unui nou stil de a scrie comedie satirică. Diana Lupescu conduce actorii cu precizie, într-o scenografie exclusivistă (Victor Diaconu şi Cătălin Manea): cabinetul demnitarului − un cavou al statisticilor cu o singură fereastră spre viitor, geam opac, ușa prin care intră și ies indivizii. Spațiile exterioare sunt incorporate economic interiorului tehnocratic: plaja de la Vama Veche (noua viziune) cu pelerine, aburi și atmosferă marină, cer populat de stele, care sparg pereții cenușii, şi vegetația șerpuitoare, invadatoare în locul sterp al Naturii Umane contribuie substanțial la crearea unui tablou în spiritul alegoriei. Costumele servesc individualizările (fusta cu fermoar, ţinutele de serviciu și de vacanţă). Muzica bine aleasă de regizoare, sincopată şi polemic-romantică, iradiază, susţine acţiunea pe parcurs şi la finalul baroc imprimă o atmosferă de alegorie participativă cu publicul.
Actorii − suprasolicitați de povara cuvintelor. Ei trebuie să facă și fac față limbajului dual, special prin mulțimea sensurilor (nonsensurilor) exprimate în cadrul unei povești bizare. În Berzea, șeful babiloniei, Mihai Marinescu, actor dotat cu multe calități, exprimă bine personajul, dar mai are de cizelat odioasa lui înfățișare morală, execrabilul inconfundabil. În subalternul viermuitor și dansator, Lucian Ghimişi este cameleonic convingător, face bine un rol de maraton actoricesc, izbutind să combine plauzibil slugărnicia cu comedia și cu tragedia. Tandemul lor funcționează, aflându-se la baza întregului mecanism. Ada Navrot e favorita spectatorilor adulţi și, când apare ea în scenă, zboară praful din dosare, din suflete. Foarte contemporană, mobilă, expresivă, explozivă. În rolul Cristinei, Raluca Tiță, face „mişto” pe secretara puțin agabaritică, frumoasă, originală, sugerându-ne o posibilă altă condiție morală în universul concentraționar al mizeriei și al osificării persoanelor. „Nenăscutul”, entitate burlescă, contrapunctică, se naște bine moșit de dl Dan Clucinschi, actorul rezolvând stupoarea între credibilitate și fantezie, între realism și straniu, cu unele exagerări, tumbe, care-i divulgă însă calitățile de Hopa Mitică. Cu el regizoarea inovează viziunea scenică asupra rolului acestui personaj unicat. Programul de sală e frumos şi luxos.
Foști colegi la Teatrologie, după 1990 (promoţia Ludmilei Patlanjoglu), actualul tandem directorial (nenăscuți artistic la data scrierii piesei), doamna Marinela Ţepuş și dl Dan-Marius Zarafescu, asigură Teatrului Nottara, astăzi, un repertoriu apetisant multiplu, promovează cu seriozitate dramaturgia românească (Horia Gârbea, Lia Bugnar, generaţii diferite), organizează festivaluri de top, lecturi incitante cu texte noi din dramaturgia naţională şi internaţională, fabrică evenimente, atrage publicul în valuri şi duc spre viitor o tradiție culturală de bun-gust şi prim rang.


15 oct. 2015

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul