Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Anotimpuri

        Costin Tuchilă

Mai mult decât oricare altă epocă de creaţie, perioada manierismului şi a barocului speculează o temă devenită aproape convenţională: cea a anotimpurilor. Diferenţa dintre cele două „stiluri”, clară pentru unii cercetători, poate fi anulată dintr-un punct de vedere esenţial pentru discuţia noastră: ca stare de spirit. Moştenirea renascentistă, inclusiv în privinţa temei anotimpurilor, este în evident declin. Faptul se datorează unei schimbări de optică.
Antropocentrismul Renaşterii era o formă de a raţionaliza cosmosul. Omul aflat în centrul atenţiei era „copula mundi”, legătura dintre cer şi pământ. Relaţia e de natură gnoseologică: a cunoaşte cosmosul începe pentru gândirea renascentistă prin a desăvârşi cunoaşterea fiinţei umane. Pentru „epoca «în mod conştient» manieristă dintre anii 1520 şi 1650” (cf. Hocke, Lumea ca labirint), cunoaşterea cosmosului sfârşeşte în tiparele făpturii omeneşti. Natura este o uriaşă şi misterioasă fiinţă analogă omului. A (te) imagina în lucruri devine treptat, din relaţie gnoseologică, condiţie ontologică. Omul pătrunde în univers iluzionându-se.
Omul renascentist are o concepţie activă asupra existenţei, până la titanism. Manieristul, barochistul sunt contemplativi şi autocontemplativi. Lumea există pentru a mă recunoaşte în ea, pare să fie deviza centrală. În Criticonul lui Baltasar Gracián, Andrenio descoperă lumea contemplând-o, dar în imediată analogie cu sine. Sensul antropomorf pe care îl ia natura apare de la primele experienţe conştientizate de personajul lui Gracián. Universul atât de familiar entuziastului Andrenio este natura antropomorfizată. Contemplând-o, omul poate uita de sine, iar această uitare de sine justifică fericirea adamică de care se lasă cuprins eroul lui Gracián. Dar contemplaţia de sine în formele naturii, ca şi solitudinea nu sunt în epocă doar prilej de desfătare. Dimpotrivă, ele pot conduce la viziuni dramatice.
O vizibilă tentativă de a desfigura natura conform tiparelor chipului uman este, în artele plastice, peisajul antropomorf. De ce „desfigurare”? Pentru că procedeul, de factură anamorfotică, este o deformare tipic manieristă. Fiinţa umană fiind, prin conţinut şi formă, corespondentul naturii (macrocosmul), reciproc, universul va fi ilustrarea la scară gigantică a omului (microcosmul). Natura antropomorfizată e faza sintetică a acestei reciprocităţi. Pe capul uriaş din cunoscutul peisaj antropomorf atribuit lui Giuseppe Arcimboldo stă scris: Homo omnis creatura. Adevărată deviză a antropomorfizării, ea trebuie pusă în legătură cu principiul de tradiţie ezoterică „unul e-n toate”. Omul-unitate iese la iveală din obiectele (părţile) peisajului. Artistul se proiectează dintr-o dată ca exponent al unui veritabil complex antropomorf.
Dar ceea ce poate fi la Arcimboldo numai o aproximare a suferinţei are coerenţă tragică în peisajele antropomorfe ale lui Joos de Momper: Cele patru anotimpuri, aflate în Muzeul Herzog Anton Ulrich din Braunschweig. Tema anotimpurilor este una dintre cele mai elocvente, în acest sens, în pictură, în literatură şi chiar în muzică (mai ales la compozitorii din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, consideraţi preclasici). Iată, de pildă, „violenţa tragică” (Marcel Brion, Arta fantastică) a imaginilor pictorului flamand provine din impresia de surprinzătoare erupţie a scoarţei care înalţă, în Iarna, muntele antropomorf. Rezultatul este o suferinţă teribilă. Dacă Iarna speculează latura tragică a existenţei, Vara închipuită antropomorf de Joos de Momper este o manifestare a echilibrului. Omul acestor veacuri e încă destul de tributar naturii: el ar accepta cu greu să se elibereze de consensul astronomic. Fiecare anotimp vine cu o individualitate schematică, presupunând un cod prestabilit de informaţii şi comportamente. Iarna vorbeşte de fragilitatea fiinţei, primăvara e o jubilaţie florală, vara anulează prin exces, toamna e o apoteoză.
Ciclul acesta, înainte de toate agrarian, aşadar trimiţând la structuri antropologice străvechi, conservate ca atare, este încă activ până aproape de epoca romantică. Imaginarul baroc îl va folosi din plin. O dovadă incontestabilă o constituie cele patru concerte pentru vioară şi orchestră ale lui Antonio Vivaldi, din ciclul Il Cimento dell’armonia e dell’inventione (compuse între 1723 și 1725, publicate în 1725, op. 8), celebre sub numele Anotimpurile. Simpla parcurgere a caracterului tonalităţilor ar sublinia acest consens. Primăvara e un concert în Mi major, gamă atât de potrivită „bucuriei radioase”, dar şi, adaugă Schubart în tratatul său, unei „plăceri încă neîmplinite”. Având un program literar (cele patru sonete ale unui autor necunoscut sau poate scrise chiar de Vivaldi), compozitorul veneţian nu descrie, ci imită. Multe dintre structurile melodice, armonice, ritmice au caracter imitativ: apele limpezi ale pârâului, păsările cântând, vânătoarea, pocnetul idilic al focului în cămin etc. Pentru evocarea Toamnei este aleasă o dinamică şi vioaie tonalitate Fa major, aptă să sugereze contrastele. Iarna e un amestec de spaimă, disperare şi reverie de interior, în fa minor.
Am lăsat la urmă Vara, scrisă în sol minor: „nemulţumire, indispoziţie, necazul pentru un plan neizbutit, scrâşnetul din dinţi al descurajării, într-un cuvânt mânie şi silă”, după Schubart. Concertul lui Vivaldi are, cel puţin în prima lui parte, Allegro non molto, un calm îmbufnat sub care se simte dramatica indispoziţie, nervozitatea rumegată lăuntric, datorată căldurii. Este, muzical, echivalentul figurii posace pictate de manieristul Joos de Momper. Iar agitaţia din ultima lui parte, Presto, pare în întregime cauzată de un infernal roi de insecte! Sensibilitatea barocă e foarte atentă la această stare de nervozitate şi la consecinţa ei, suferinţa ce se ascunde în aparenta lentoare.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul