Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mihai Cismaru, „cavalerul singuraticˮ

        Iolanda Malamen

Pictorul Mihai Cismaru (n. īn 1943 īn comuna Vişina, jud. Dāmboviţa − m. 2003, Bucureşti) a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescuˮ, pe care-l va absolvi īn 1970 ca şef de promoţie la Clasa Prof. Corneliu Baba. Īncepīnd cu 1969, va participa la numeroase expoziţii personale și de grup: expoziţia studenţilor de la Clasa lui Corneliu Baba (1969), expoziţiile bienale de la Sala Dalles (1970, 1972, 1974, 1980), expoziţia de la Uniunea Ziariştilor (1972), Expoziţia de portret de la Sala Apollo (1972). Va face parte, alături de Sorin Ilfoveanu, Ştefan Cālţia şi Zamfir Dumitrescu, din Grupul Celor Patru, īnfiinţat ca replică a celebrului Grup interbelic (Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza şi Oscar Han). Grupul va deschide o serie de expoziţii īn 1971, 1972, 1974, 1975, 1977, 1980, ultima avīnd loc la Muzeul de Artă, expoziţii care au atras atenţia criticilor şi a publicului interesat. Īn 1971 va primi Bursa „Th. Aman”, īn 1985 i se va oferi bursa acordată de Consiliul Britanic al Culturii, iar īn 1996 va primi Bursa „Gancevici”, SUA. A participat cu lucrări la expoziţii din SUA (1973), Germania (1974), China (1978), la Concursul „Prix de portrait − Paul Louis Weillers” (1985). Lucrări de-ale pictorului se află īn colecţii particulare din Romānia, Franţa, Germania, SUA, Japonia.
Trebuie să mărturisesc că aşteptam de mult timp o expoziţie de pictură Mihai Cismaru şi, iată, īn acest februarie-martie 2016, la treisprezece ani de la dispariţia artistului, Galeria Dialog ne face un dar articulat, tulburător.
Cu siguranţă, cei care-i ştiu operele şi īl au īn memorie pe creatorul atipic, retras īn lumea ţesută de el din sacrificii, īndīrjiri, revelaţii şi trudă, minat de inabilităţi sociale şi străin de patimi histrionice trăiesc cu emoţie acest eveniment expoziţional. Despre pustnicia lui Mihai Cismaru īn liniştea atelierului, despre rarele ieşiri pe simeze, despre blocarea oricărei intruziuni exterioare care l-ar fi putut abstrage de la febrilitatea lucrului, despre sincerităţi, intensitatea privirii şi muzicii pe care numai el le-a auzit vorbesc toţi cei care au scris despre creaţia lui.
Corneliu Baba a văzut īncă de la īnceputuri īn Mihai Cismaru un „mare pictor”. Va nota aceste certitudini īntr-un concis şi patern portret pe care i-l va face īn 1981, memorabil prin percutanţa sintagmelor. „Meşterul” nu a vrut ca timpul să şteargă admiraţia faţă de elevul său şi aşterne acest text de-o nobilă transparenţă, dar nu numai īntru lauda talentului, ci şi pentru a aminti de o sumă de calităţi morale şi sufleteşti pe care le vede la elevul său, dar care cu greu se regăsesc īn lumea sufocată de ego-uri a artei.
Expoziţia de la Dialog a strīns pe simeze mai ales lucrări realizate după 1990: peisaje, flori, naturi, autoportrete, obiecte, pe care ochiul le-a extras dintr-un flux al elementarului cotidian.
Peisajul este cu predilecţie o imagine care i-a electrocutat privirea, o grefă a unui real din care lipseşte limbajul ostentativ atīt de sufocat de naraţiuni descriptive. Lipsesc din el popasurile de elizeu somptuos. Formele şi tonurile absorb şi redau esenţele cu admirabilă naturaleţe. Priveliştile se deschid īn acorduri şi pensulaţii aduse pe pīnze parcă de un suflu secret al naturii. Verdele cel mai luminos se īmbină cu verdele greu, păstos, ce brăzdează nuanţele argiloase ale solului. Albul īşi trăieşte propria spiritualitate: de la puritatea de neatins pīnă la īngreunarea lui cu straturi noi, īmbolnăvite de vreme. Uneori, cromatica pare să-şi ia zborul ca răscolită de o fulguire a materiei, ca un duh al cerurilor īn care artistul pare că vede un spaţiu de fugă, de izolare, de iluminare.
Īn poezia unor case umile, pictate cu un nesaţ al pensulaţiilor impresionant, pe care vrea să le elibereze din sinele pictural, aducīndu-le la lumină izbăvite de materialitatea explicită, găseşte ritmurile zidirilor şi frumuseţea comunicativă!
Deseori, artistul revine după un timp la acelaşi peisaj, īnvestindu-l cu cīteva noi accente cromatice, purtate şoptit, parcă, de aerul anotimpurilor şi al zilelor sau observīndu-le dintr-un plan uşor modificat.
Natură introspectivă, şlefuitor hărăzit trudei, Mihai Cismaru a făcut din moralitatea actului pictural un legămīnt de la care nu s-a abătut niciodată. Podul de la Lunguleţu (1993, 1996, 2002), Mănăstirea Comana, Str. Doctor Polizu, Casa din Chiojd, Casă la Năieni, Casă la Bāsca, Strada Buzeşti, Palatul Mogoşoaia, Peisaj din Moara Vlăsiei, Peisaj la Căldăruşani, Pini, Fāntānă la Năieni, Tăbăcăria, Vila Cioara − iarna ş.a.m.d. sunt peisaje care trăiesc prin forţa comunicării şi prin simplificarea eposului.
Cīnd se autoportretizează, artistul alege fundaluri de brunuri apăsătoare (vezi lucrările din 1989), īn care chipul, veşmintele, masivitatea trupului par mai degrabă ieşite din mīinile unui sculptor. Privirea are o concentrare plină de forţă, iar mīinile, īntr-unul din autoportrete, par īncleştate pe ustensilele de pictură. Īntr-un autoportret realizat din 1996, lumina inundă jumătate din chipul dintr-o dată īntinerit, dar īn acelaşi timp īncărcat de-o tainică frămīntare pe care buzele īntredeschise par a vrea să o exprime.
De o sfinţenie a frumuseţii greu de egalat īn pictura ultimelor decenii sunt florile, unele amintind de Andreescu, nu īntr-un mod explicit şi epigonic, ci īn acea subtilă şi difuză apropiere născută de „păcatele” naturii. Niciun accent de prisos nu ştirbeşte din frumuseţea aristocrată şi calmă a trandafirilor, bujorilor, crinilor şi nici din minunea fragilă a florilor de măr sau a florilor de gutui; floarea-soarelui, īn schimb, e redeşteptată imperios cu o fermecătoare exuberanţă cromatică, ca un memento solar al vegetalului.
La Mihai Cismaru obiectele au o existenţă cumva discretă şi patetică, artistul motivīndu-le īn urma unei intense şi īndelungi observări, după cum reiese şi din ataşamentul cu care le figurează prezenţa. Īn două lucrări, un obiect dificil de definit ca utilitate, Cutia verde, cu cele trei fructe adăugate compoziţiei, şi fondul, vor fi modificate cromatic de la o lucrare la cealaltă. Verdele oarecum neutru al cutiei (2000) şi fondul de un roşu uşor catifelat al lucrării vor deveni īn lucrarea următoare (2001) un verde deschis, luminos, iar fondul − un gri īncărcat de rozuri calde. Un castron alb din porţelan este ,,mutat” prin cīteva picturi: plin cu nişte gutui care şi-au pierdut prospeţimea sau aşezat līngă faldurile unei draperii de un albastru tocit şi purtīnd, de data asta, nişte lămīi. Īn fine, īn altă lucrare, de mari dimensiuni (2001), albastrul din draperie pare a se fi „īnsănătoşit”, faldurile sunt īngreunate de straturile de culoare, iar vasul este aşezat īn acelaşi loc ca īn lucrarea anterioară (2000), numai că acum este gol. Nu lipseşte (īn două variante uşor modificate) nici cutia cu tuburile de vopsele a pictorului. Nu lipsesc merele şi nici rodiile, pe care Mihai Cismaru le-a pictat aducīndu-ne īn faţa ochilor, odată cu īnvelişul unei cromatici vii, intense, şi carnalitatea lor compulsivă, fără a face din aceste obiecte care au sedus pe mai toţi pictorii din toate epocile un subiect cu puls liricoid. Un mic ceainic, obiect de trebuinţă casnică, īnvelit de cojile păstoase ale unor ocruri galbene, o trompetă agăţată īntr-un cui din perete, căncee cu lutul īncărcat de imemoriala aromă a pămīntului, bărci pictate īntr-o stază a aşteptării, cu umbrele lemnului scurgīndu-se pe nisipul cald, iată cīteva dintre subiectele eternizate de istoria artei, din care Mihai Cismaru a construit, cu marele său har, pagini unice de pictură.
Am să amintesc acum, către final, de o lucrare intitulată Vaca, realizată īn (2003), chiar anul dispariţiei artistului. Lucrarea degajă un sentiment de nelinişte, cum neliniştitoare este şi disproporţia dintre cerul accentuat pīclos şi lăptos, ce ocupă mai mult de două treimi din suprafaţa pīnzei, şi mica porţiune aridă de pămīnt, īn jurul căruia artistul a „chircit” o vegetaţie ce musteşte de tonuri de verde īntunecat. Animalul şi personajul conturat vag, ce-l mīnă la păscut, par pierdute īn imensitatea spaţiului, īn această uimitoare capodoperă lipsită de verbiaj narativ.
Să nu uităm, acest căutător şi descoperitor de tehnici pictoriceşti, cel care ani buni īşi prepara singur culorile pentru a scoate la iveală noi străluciri, acest mare absent de la festinurile breslei a ocolit īn anii petrecuţi īn faţa şevaletului, după spusele celor care l-au cunoscut īndeaproape, gregaritatea, surlele şi trīmbiţele, mondenitatea.
Galeria Dialog ne oferă reīntīlnirea cu un pictor de excepţie, al cărui loc īn arta romānească a ultimelor cinci decenii este unul de prim rang.
„Liniştit, decent, de o cinste ireproşabilă, rătăcit īntre interesele meschine şi īndrăznelile profesionale, indiferent la parfumurile picturii altora, Mihai Cismaru nu ascultă decīt vocea intimă a instinctului său de mare pictor, de la prima sa operă «de şcoală», un obsedant Cavaler singuratic...ˮ (Corneliu Baba).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul