Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memorialul de la Sighet sau voinţa de-a nu uita

        Iolanda Malamen


Joi, 11septembrie a.c., la Galeria ,,Dialog“ , spaţiu intrat de trei ani īntr-un circuit naţional, cultural- aristic de mare ţinută, s-a deschis o tulburătoare expoziţie-document: ,,Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei,, (Sighet-Romānia).


Primul impuls, īncepīnd aceste rīnduri, a fost acela de-a face un apel patetic la voinţa de-a iubi, de-a nu uita, de-a respecta. Adesea, noi, cei care-am trăit şi īn comunism, ne-am obişnuit să vorbim despre această terifiantă perioadă din istoria noastră, cu un fel de superioritate pedagogică, moralizīndu-i cu lecţii fugare şi superficiale pe cei foarte tineri, şi aproape ,,īnvinuindu-i“ că biografia lor nu conţine şi apocalipsa comunistă.


Se ştie, Sighetul a deschis cumva harta universului concentraţionar, al ,,ororilor comuniste“, fiind printre teribilele īnchisori īn care graniţa dintre viaţă şi moarte a dispărut īn chip sălbatic, īnlocuită fiind cu atrocităţi inimaginabile. .


Societatea Civilă Romānească, prin nobila iniţiativă a Anei Blandiana, a alcătuit un impresionant şi unic proiect, care a străbătut de multe ori piedici inexplicabile şi orgolii politice ridicole… Dar mai bine ar fi să punctăm nişte etape…


Īn 1993, Ana Blandiana, la o īntīlnire pe viu, cu doamna Catherine Lalumiere, secretar general pentru drepturile omului la Strasbourg, a propus ca īnchisoarea de la Sighet, din care mai rămăseseră īn acei ani cenuşiul şi mucegaiul unor pereţi ce fuseseră martori ai atītor suferinţe şi orori, să devină un muzeu al victimelor comunismului. După expertize, şi deliberări internaţionale, după ce demnitarii romāni din acel moment au mai slăbit piedicile, din raţiuni politice, au īnceput anii dificili de refacere a clădirii, de adunare a imensului material documentar, constīnd īn fotografii, obiecte, scrisori, strīngere de mărturii ale supravieţuitorilor, şi de organizare de simpozioane. Memorialul a luat fiinţă treptat, pe măsură ce baza de date era completată, dar, trebuie ştiut că nu a existat niciun sprijin financiar din partea statului. Au existat īnsă liste de subscripţii şi un voluntariat generos. Īn 1997, statul romān a admis că Memorialul de la Sighet este ,,un ansamblu de interes naţional“. A fost primul memorial al victimelor comunismului din lume şi, fapt unic, era creat nu de vreo instituţie guvernamentală, şi nu cu subvenţii la nivel de stat, ci de Societatea Civilă. Astăzi, Memorialul numără cincizeci de săli muzeale, există 100.000 de fişe de deţinuţi politici, 5000 de ore de īnregistrări, 40.000 de pagini īn urma simpozioanelor şi a şcolilor de vară, mii de fotografii, este vizitat de specialişti īn istoria comunismului dinafara ţării, de studenţi, elevi şi oameni obişnuiţi care vin să se reculeagă După 15 ani de trudă a Societăţii Civile, timp īn care nu puţini au fost detractorii penibili şi limbuţii de duzină, groteşti spectatori de pe margine, acest spaţiu al ,,ororii programate“, s-a constituit īntr-o lecţie-simbol a unei memorii ce-a s-a vrut transformată şi ,,prelucrată,, brutal, īntr-unul din cele mai sinistre laboratoare ale umilinţei şi suferinţei. Demnitatea şi verticalitatea au fost strivite, călcate īn picioare de călăii unui regim totalitar şi mari cărturari, slujitori ai bisericii, ţărani, medici, artişti, studenţi, elevi, soţii, mame au fost īmpinşi de-a valma, cu brutalitate, īn grozăvia acestui joc halucinant al morţii şi al călăilor. Astăzi, cum e şi firesc, această cutremurătoare statistică īşi cere dreptul la pioşenie şi neuitare. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o meditaţie, un remember asupra īncercării unui sistem opresiv de-a distruge fiinţa unui popor sacrificīndu-i libertatea şi construindu-i celule şi gratii. .


Oameni-epavă, din care viaţa s-a scurs, fotografii de obiecte care-ţi provoacă o puternică emoţie (ex.şahul făcut cu piese din pīslă sau dicţionare scrise de mīnă cu zeamă de afine), imaginea unor celule desprinse dintr-un ev mediu, şiruri nesfīrşite de nume de martiri umplīnd pereţi şi ziduri, torţionari, chipuri de scriitori interzişi, imagini care curg dintr-una īntr-alta, pretutindeni prezenţa brutală a morţii.


De o mare forţă evocatoare, este ,,Cortegiul sacrificaţilor“, replică īn lemn a celei īn bronz de la Sighet. Sculptorul Aurel Vlad şi-a centrat compoziţia ce numără 17 personaje īn atitudini dramatice, īn punctul central al Galeriei. Imaginile cronologice din perioada ,,Războiului Rece“ (anii ’50-’60) sīnt bine semnificate, la fel ca şi succesiunea de fotografii, ilustrīnd totalitarismul şi īnăbuşirea unor revolte din fostele ţări comuniste. Impresionează de asemenea, imaginile cu altă categorie mutilată: cea a deportaţilor politici, dezrădăcinaţi şi aruncaţi, programatic şi diabolic, īncotro dicta furia torţionară. Cuvintele secătuiesc, sīnt neputincioase, puţine. Sīntem obligaţi să nu uităm, sīntem obligaţi să privim tot timpul către teribilul trecut, pentru a ne mīntui de el..


,,Institut de cercetare, de muzeografie şi de īnvăţămīnt īn acelaşi timp (instituţie unică īn felul său), Memorialul de la Sighet nu este o instituţie de stat, ci o realizare a Societăţii Civile din Romānia şi o dovadă că această societate civilă a reuşit să renască.“ (Ana Blandiana).


Īn īncheiere, trebuie să remarc atīt inspirata panotare a imaginilor şi aşezarea volumelor īn spaţiu, cīt şi voinţa Galeriei ,,Dialog“, de-a fi īncă o dată prezentă cu o expoziţie de excepţie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul