Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mozart şi diamante

        Daniela Firescu


Două microromane remarcabile aparţinând Ninei Berberova, Reînvierea lui Mozart şi Boala neagră (Humanitas, 2008) aduc în discuţie, mai actuale ca oricând (în conexiune cu recentul conflict din Caucaz) nu doar efectele devastatoare ale războiului, cât maniera de „acomodare” cu acestea.


Într- o seară din vara anului 1940, imediat după capitularea de la Sedan, un grup de refugiaţi ruşi, în decorul uşor desuet din grădina familiei Şuşkov, se dedau la exerciţii de imaginaţie încercând să ignore realitatea. Prezentul tulbure, viitorul incert îi determină să caute consolare în trecut, să afle explicaţii, semne prevestitoare ale iureşului ce urmează şi îi fericesc pe cei care au murit „la vreme”. Pe nesimţite, printre argumente/ contraargumente şi interogaţii retorice de tipul „oare se cade să- i tulburăm?” sau „ cum ar reacţiona?” fiecare începe să- şi exprime preferinţele, iar Maniura Krein formulează întrebarea cheie „Dacă i-am învia am face-o pentru noi ori pentru ei?”. Sunt pronunţate nume marifiguri eroico-mitice Napoleon, Bismarck, Iulius Cesar, activând capacităţi salvatoare, însă, după cum remarcă Daunou, singurul francez prezent „fiecare se ia cât se poate de în serios” şi mai mult decât toţi Maria Leonidovna, gazda reuniunii care preferă să nu-şi împărtăşească alegerea, deşi este convinsă că l-ar învia doar pe Mozart. Nu este un act de evaziune bovarică, ci de echivalare a fericirii, de retrăire a momentului de graţie de care „numele lui era legat în mintea ei, încă din fragedă tinereţe, de ceva atât de curat, de limpede, de nemuritor, încât putea ţine loc de fericire.”


„Reînvierea” lui Mozart ar reface o atmosferă de „dolce far niente”, ar aduce un armistiţiu temporar cu lumea, cu sine: „Ar rămâne cu noi până dimineaţă, ar cânta la pian, am sta de vorbă. Toţi ar veni să-l asculte, grădinarul vecinilor cu nevasta, şi poştaşul şi băcanul cu familia şi şeful de gară... Ce bucurie! A doua zi n ar mai veni nici poşta, nici trenul nici nimic. Toate ar fi cu fundul în sus. Şi n- ar mai fi război. Ba da, război ar fi totuşi.”


Apariţia unui străin straniu şi dezorientat, căzut asemeni meteoritului văzut cu câteva zile în urmă, rătăcit în mulţimea de refugiaţi, menţine iluzia Mariei, face suportabilă întreaga campaniei de retragere. De fapt, Maria este într-o permanentă stare de retragere: din Rusia, din faţa războiului, din propria căsnicie, a cărei linişte e ameninţată de maladia fiului vitreg. Dispariţia străinului la fel de bruscă, urmată de sinuciderea lui Daunou, instaurează starea de coşmar, războiul îşi reintră în drepturi.


Al doilea microroman, Boala neagră, construit pe un artificiu stilistic, o conglobare, se relevă a fi o maladie misterioasă care afectează un diamant dintr-o pereche de cercei. Fenomenul inexplicabil ce se produce o data la câteva milioane de ani se dovedeşte însă o contaminare din partea proprietarului. Nu numai diamantele suferă de „ boala neagră”, ci şi stăpânul lor.


Romanul surprinde tot o dramă singulară, de data asta un traumatism postbellum al unui individ care nu se regăseşte pe sine şi decide să vândă ce are mai de preţo pereche de cercei cu diamante, pentru a pleca la New York în căutarea unui prietenDrujin. Ajuns în America însă, dă înapoi, nu-şi pune în practică proiectele şi preferă să piardă timpul ca secretar în casa „unui vechi slujitor al ţarului”, Lev Lvovici Kaliaghin, şi a fiicei lui, Liudmila. Deşi conştientizează şi-şi reproşează starea de inerţie, incapacitatea de a lua o decizie, ştie că „ataşamentul” faţă de casa şi persoana lui Kaliaghin constitue un refugiu, o modalitate de a se proteja de amintiri. Vorbind de generaţia tatălui său, Liudmila reuşeşte să- i caracterizeze cel mai bine „Ei trăiesc ca în somn. Ca nişte somnambuli. Şi eu eram o somnambulă, până în ziua când am înţeles: astăzi eşti somnambul, mâine te internează. Întrega lor generaţie este iresponsabilă şi bolnavă. Uite unde au dus omenirea. Dar dacă le spui să reflecteze la ceea ce au făcut din ei înşişi, din viaţa lor şi din copii lor se apără cât pot şi apoi încep să plângă.”


Eforturile Liudmilei de a- l scoate din apatia sa, transformarea ei dintr- o persoană amară şi încrâncenată într- o fiinţă caldă, tandră, sensibilă nu-l conving, după cum nu-l convinge nici dragostea ei. Asemeni bătrânului colonel întâlnit demult între Freiburg şi Zürich, nu i se cicatrizează rănile, nu poate să accepte moartea soţiei sale „Aş vrea mult să mă vindec! Dar nu pot scăpa de boala neagră, nu pot învia. De la moartea ei au trecut milioane de ani, şi eu tot nu ştiu unde merg, mă învârtesc în cerc, trăiesc în locuri unde am ajuns fără să ştiu cum.”


Decizia de a pleca la Chicago, în căutarea lui Drujin, ce se relevă un prieten imaginar, este modul său de a-şi trăi „catastrofa personală”, de a- şi asuma culpa de a fi supravieţuit bombardamentului care i- a ucis soţia: „Îmi voi petrece serile căutându-l pe Drujin pe străzile din Chicago. Trebuie să fie el pe undeva! M- am obişnuit atât de mult cu gândul că există, încât până la urmă, poate, îl voi găsi.(...) Avem atât de multe să ne spunem! Dacă nu-l voi găsi, voi merge mai departe. Nu are mare importanţă unde trăieşti. Şi apoi, impresiile noi îmi ridică moralul, oare nu-i asta lucru cel mai important?”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul