Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rut Plouda: „Aş vrea să cunosc adevărata Românie“

        Magdalena Popescu-Marin


Ultima mea vizită în Engadina mi-a prilejuit întâlnirea cu una dintre cele mai apreciate scriitoare de expresie romanşă din generaţia nouă, Rut Plouda. Am profitat de câteva după-amiezi de lucru împreună şi, într-una din pauze, i-am luat un interviu. Rut Plouda trăieşte cu familia ei la Ftan, o mică localitate tradiţională din Engadina de Jos, unde se vorbeşte graiul romanş ladin, cunoscut sub numele de vallader, care, împreună cu graiul vorbit în Engadina de Sus (puter) numără sub 9.000 de vorbitori. Scriitoarea provine dintr-o familie engadineză (Stecher), cu rădăcini în Tirol. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în satul Tarasp (lângă renumitul castel cu acelaşi nume), unde venea adesea în vacanţă scriitorul şi lingvistul român Ovid Densusianu. Este institutoare la Ftan şi mamă a trei copii, dintre care ultimul, mongoloid, decedat la 19 ani, este eroul cărţii Parcă n-a fost nimic (Sco scha nüglia nu füss).


Magdalena Popescu-Marin: Rut Plouda, câte premii literare ai primit pentru poemul tău în proză Parcă n-a fost nimic, care te-a făcut cunoscută?


Rut Plouda: Premiul Schiller, Premiul Grison al Fundaţiei Milly Enderlin, Premiul Lipp, ultimul împreună cu traducătoarea în franceză. Toate aceste premii au fost pentru mine tot atâtea surprize. Nu mă aşteptam la ele, dar, fireşte, mi-au făcut plăcere. Asta era doar una din consecinţe. Pe de o parte satisfacţie, pe de alta însă sentimentul incomod că poate nu le-am meritat, că poate se va aştepta în viitor prea mult de la mine...


M.P.-M.: Cum ai ajuns scriitoare, când ai început să scrii literatură?


R.P.: Când eram fetiţă îmi plăcea să mă joc cu vorbele, simţeam nevoia să mă exteriorizez, să mă exprim în felul meu, dar prima mea poezie am scris-o la 15 ani. Singura poezie scrisă în germană şi având ca temă moartea. Tipic pentru o adolescentă care citea mult, nu făcea sport şi pleca cu gândurile ei... Pe urmă am scris literatură numai în graiul meu.


M.P.-M.: Când ai început să publici?


R.P.: Primul volum de poezii mi-a apărut destul de târziu, când aveam 38 de ani, dar mai înainte publicasem în periodice.


M.P.-M.: Cartea care ţi-a adus consacrarea Parcă n-a fost nimic, a fost inspirată de un eveniment tragic din viaţa ta, pierderea băiatului tău handicapat.


R.P.: Da, dar eu voiam înainte de asta să scriu o carte despre relaţiile dintre mamă şi copilul ei handicapat (mongoloid). Am început să scriu, dar nu eram convinsă că am găsit formula cea mai potrivită. Nu m-a mulţumit nici forma de jurnal şi nici cea de proză scurtă, am făcut tot felul de probe. După moartea lui Andris, doi ani nu am fost în stare să scriu ni­mic, pe urmă am conceput cartea în etape. Ăsta e modul meu de lucru, fac pauze lungi şi mă mobilizez greu.


M.P.-M.: Care este sentimentul unui scriitor care se exprimă într-o limbă minoritară vizavi de utilitatea operei sale?


R.P.: Este cam deprimant, fiindcă îşi dă silinţa la fel ca oricare alt scriitor, indiferent de numărul de cititori căruia i se adresează. Pentru cei în situaţia mea, singura şansă de a-şi face opera cunoscută o reprezintă traducerile.


M.P.-M.: Idiomurile romanşe sunt destul de diferenţiate şi fiecare dintre ele are şi o variantă literară, citesc şi vorbitorii altor graiuri romanşe o carte scrisă în vallader?


R.P.: Da, cine se interesează de literatură citeşte în oricare dintre graiurile romanşe. În general, romanşii sunt încrezuţi, fiindcă în contextul germanic în care trăiesc se consideră ceva „special”, dar uneori au şi sentimentul de inferioritate. Ce-i drept, ne bucurăm de multă simpatie atât în exteriorul, cât şi în interiorul Elveţiei. Îmi place limba mea şi nu cred că există limbi superioare şi limbi inferioare.


M.P.-M.: Continuitatea idiomului romanş este periclitată poate şi din cauza faptului că este foarte divizat şi lipsit de o limbă literară comună. Koine-ul Rumantsch Grischun, creat artificial, ar reprezenta poate o soluţie de unificare, dar majoritatea vorbitorilor din Engadina se opun, tu în ce tabără eşti?


R.P.: Romanşii nu au sentimentul că formează un popor, ei se consideră elveţieni, grisoni şi romanşi ladini, sursilvani, surmirani etc. Eu sunt pentru unitate, dar asta presupune un efort pe care nu toţi sunt dispuşi să-l facă. Limba serveşte mai ales ca mijloc de comunicare şi cum toţi romanşii ştiu germană, le e mai simplu să comunice între ei în această limbă. Numai cei din lumea literelor sunt dispuşi să facă acest efort, pe ceilalţi nu-i interesează unificarea şi nici varianta Rumantsch Grischun. Pentru mine, crearea acestui koine a venit prea târziu. Eu cred că romanşa merge spre moarte cu sau fără el, dar nu aşa de repede cum afirmă unii. Cu Rumantsch Grischun menţii o vreme romanşa, dar nu o salvezi. N-aş fi în stare să scriu literatură în RG, n-aş găsi nuanţele adecvate şi nici nu mi-ar plăcea. Pentru copii e altceva. Nu sunt de acord nici cu atitudinea celor din Engadina de Sus (vorbitorii idiomului puter, puţini la număr) care se opun din start acestui experiment. Dar imaginează-ţi cât e de greu să obligi copiii să înveţe două aspecte ale romanşei (graiul local şi RG) într-o zonă atât de periclitată, unde se vorbeşte tot mai puţin romanşa.


M.P.-M.: Se ştie că Engadina este una din cele mai frumoase zone din Europa. Mediul tău ambiant este, fără îndoială, pentru tine o sursă de inspiraţie.


R.P.: Sigur că sunt influenţată de mediul ambiant. Îmi place casa mea veche engadineză, natura locului, dar nu cunosc tot, de exemplu toate numele de plante.


M.P.-M.: Ai putea trăi în altă parte?


R.P.: Mi-ar plăcea să trăiesc într-un oraş mare. Visez la câmpie şi la deşert, dar n-am idee cu adevărat cum e să stai acolo. Sunt legată de Engadina prin mii de fire, în primul rând familia înseamnă mult pentru mine. N-aş fi crezut înainte de a o avea. Totuşi cu gândul călătoresc departe.


M.P.-M.: Dar tu eşti o fată a munţilor.


R.P.: Da, dar o parte din mine nu e aici.


M.P.-M.: Am tradus în româneşte cartea care te-a făcut cunoscută. Ar fi a treia traducere în altă limbă, după germană şi franceză. Sper ca în curând să fie publicată la noi. Ce ştii tu despre România şi români?


R.P.: Din cultura voastră aproape nimic. Ştiu că vorbiţi o limbă înrudită cu a noastră. Am cunoscut în copilărie o pereche de tineri români care, la un moment dat, au spus ca în romanşa noastră: plouă! Mama a fost surprinsă. Mai târziu am auzit de cumplitul regim Ceauşescu şi apoi de sărăcia din România. Acum se vorbeşte mai mult despre ţiganii din ţara voastră. Un lucru însă m-a fascinat mereu şi mi-a stârnit curiozitatea. Legătura dintre râul nostru, Inul, care îşi varsă apele în Dunăre şi, prin intermediul ei, călătoreşte până la Marea Neagră. Cu ajutorul tău, aş vrea să cunosc adevărata Românie!


M.P.-M.: Vom încerca. Îţi mulţumesc pentru interviu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul