Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un prolog şi mai multe întrebări

        Gelu Negrea



Preotul Sever Negrescu a debutat fericit ca poet în 1995 cu volumul Clopotul de rouă, anii următori adăugând bibliografiei personale alte câteva cărţi de versuri care s-au bucurat de o receptare favorabilă: Smerenia cuvintelor (1997), Respiraţia ploilor (2001), Strigături în şoaptă (2003), Nespusele tăceri (2006). În paralel, ca un veritabil Ianus bifrons, el şi-a făcut simţită prezenţa şi în spaţiul istoriografiei literare cu Ecouri bizantine în literatura română veche (1998) şi Biserică şi societate (1999) pentru ca, mai recent, să publice două volume de scrieri religioase propriu-zise: Fărămituri de cuvinte (lecturi evanghelice pentru Duminici) în 2007 şi Prolog din Proloage (lecturi patristice dintr-un calendar uitat) în 2008. Punctul de plecare al acestor însemnări îl reprezintă ultima apariţie editorială ce poartă semnătura părintelui Sever Negrescu.


Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenii eclaziastici, precizez că Proloagele sunt texte dedicate Vieţilor sfinţilor şi cuvintelor lor de învăţătură conservate de tradiţia – orală sau scrisă – a bisericii ortodoxe. Avem de-a face, aşadar, cu o variantă contemporană a străvechilor cărţi de învăţătură din secolele XVI-XVII ce au marcat începuturile literaturii române culte ale cărei origini se regăsesc, după cum se ştie, în tipăriturile cu conţinut religios ce acoperă, practic, întreaga producţie editorială a medievalismului autohton. Desigur, atât abordarea biografiei sfinţilor în cauză, cât şi mijloacele de expresie la care recurge autorul n-au în ele nimic vetust, arhaic; perspectiva şi limbajul sunt ale actualităţii imediate, Sever Negrescu fiind un om al mileniului III cu tot ceea ce presupune în chip curent această ipostază existenţială şi intelectuală. Istoria – de regulă, succintă, redusă la fapte esenţiale – a Vieţii sfinţilor se încheagă în naraţiuni alerte, incitante şi, nu o dată, spectaculoase în dramatismul lor intrinsec, iar partea de „învăţătură” se refuză didacticismului şi tentaţiei ostentativ-moralizatoare în favoarea discursului liber, neinhibat de statura copleşitoare a subiecţilor, şi a sugerării subtile a unei etici superioare în sacra ei exemplaritate.


Totuşi, Prolog din Proloage – ca, de altfel, oricare carte de asemenea factură (şi s-ar putea ca numărul lor să fie mult mai mare decât ne imaginăm) – ridică în faţa comentatorului unele întrebări: cui se adresează ea (ele)? Care este, care va să zică, targetul vizat? Tagma slujitorilor bisericii? Segmentul fundamentalist al creştinilor ortodocşi practicanţi? Credincioşilor, în general? Cititorilor obişnuiţi, indiferent de relaţiile în care se află ei cu divinitatea?


Nu mă simt nici capabil, nici abilitat să formulez vreun verdict: nu dispun de datele socio-statistice necesare şi n-am investit preocupări aparte în studierea problemei. Sub rezerva naturii empiric-impresioniste a opiniei, înclin să cred, totuşi, că nu în retorica ultimei interogaţii se ascunde răspunsul adevărat. Şi asta pentru că, după părerea mea, între cultura (implicit, literatura) religioasă şi aceea laică se cască o prăpastie profundă, cu rădăcini istorice ramificate amplu, pe care nici prezentul, nici viitorul proxim nu lasă să se întrevadă ca le-ar putea anihila, deşi unele premise în acest sens există atât la nivel instituţional, cât şi logistic şi suprastructural.


Progresiva secularizare a statului în ţările Europei occidentale n-are corespondent în România – dimpotrivă. De la Revoluţie, cel puţin, la noi, fenomenul religios pare a se afla într-o continuă şi multilaterală expansiune: Biserica ocupă constant primul loc între instituţiile în care conaţionalii noştri au cea mai mare încredere, ministerul Culturii este şi al Cultelor, de curând a fost înfiinţat, sub egida Academiei Române, Institutul de Istorie a Religiilor, un partid politic (PD-L) şi-a înscris în program atragerea mai pronunţată a reţelei ecleziastice în acţiuni sociale ?i comunitare etc. Concomitent, patristica, studiul dogmaticii şi tradiţiei creştine, istoria comparată a religiilor şi diverse aspecte ale spiritualităţii ortodoxe au intrat în proiectele editoriale ale unor tineri cercetători extrem de promiţători ca descendenţi potenţiali ai eruditului părinte Stăniloaie, ai lui Mircea Eliade sau Ioan Petru Culianu, câ?iva dintre ei marcând o prezenţă destul de activă şi în publicistica noastră culturală.


Cu toate acestea falia despre care vorbeam se menţine. Şi se menţine pentru că, în egală măsură, şi cărţile, şi articolele lor au o adresabilitate restrânsă la specialiştii în morfologia şi sintaxa fenomenului religios şi, eventual, la ierarhii cu aplecare spre dezbaterea teoretică a problematicii cu care se confruntă – pretutindeni, de altfel – biserica. Ceea ce nu e puţin, dar nici suficient pentru eliminarea distanţelor care separă cultura religioasă de aceea profană, pentru laminarea diferenţelor dintre ele şi pentru unificarea într-un tot organic, complex şi policolor.


Să fim realişti: în România, numărul liber-cugetătorilor şi ateilor este destul de ridicat, patruzeci de ani de marginalizare a bisericii (în special prin exmatricularea religiei din şcoli) spunându-şi cuvântul. Acestora li se adaugă cei pe care i-aş numi voltarienii (întrebat spre sfârşitul vieţii în ce relaţii mai e cu Dumnezeu, scriitorul şi filozoful francez a răspuns: „Ne respectăm, dar nu ne salutăm!...”). Ei îşi declară la toate recensămintele şi sondajele apartenenţa la ortodoxie, dar o fac adesea pro forma, doar fiindcă ştiu că aceasta este religia oficială şi majoritară în România. Şi ei, şi credincioşii practicanţi alcătuiesc încă teritorii de cucerit pentru cultura noastră religioasă care trebuie să facă mai multe şi mai mult în direcţia deschiderii către cultura naţională cu care se cuvine să se solidarizeze prin eforturi bilateral-convergente.


În atingerea acestui generos deziderat, cărţi precum Prolog din Proloage a preotului Sever Negrescu sunt indispensabile. Mutatis mutandis, şi lor li se poate aplica adevărul istoric din vorbele primului cosmonaut care a pus piciorul pe solul lunar: un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul