Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O capodoperă...

        Gabriel Chifu


De curând m-am întins la vorbă cu câţiva critici şi scriitori a căror autoritate în domeniu e mai presus de orice îndoială: un zig-zag, pe cât de liber şi de aprins, pe atât de plăcut, între diverse subiecte literare. Între cei prezenţi, şi Ştefan Agopian care, la un moment dat, cu stilul său direct inconfundabil, i-a făcut cuiva observaţia că nu trebuia să publice nuvela care a apărut într-o recentă antologie, iar apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus verde-n faţă că romanul Relatare despre moartea mea e bine scris, dar nu i-a plăcut. Între cusururi: „senzaţionalismul”, un anume „consumism”, prezenţa în carte a prea multor „teme/motive la modă”. Nu m-am supărat pe el pentru opinia francă, dimpotrivă, mi-a devenit mai simpatic. Se ştie, gusturile nu se discută. Apoi dialogul a alunecat în altă direcţie: spre copodo­pere. Ştefan a numit cu entuziasm una din literatura română: Craii de Curtea-Veche. Şi aici acordul a fost unanim. Oricum, de-a lungul vremii, romanul lui Mateiu I. Caragiale a fost receptat astfel de atâţia critici importanţi, de la Perpessicius, care a folosit chiar acest cuvânt, „capodoperă”, până la Nicolae Manolescu. Este o evidenţă, o axiomă pe care eşti silit s-o iei ca atare.


Dar, în cazul acestor adevăruri care ţi se dau gata mestecate, eu simt nevoia mereu şi mereu să le verific. Şi nu există o cale mai potrivită de a le măsura decât o nouă lectură. Aşa încât am luat din bibliotecă romanul şi l-am recitit atent. Nu doar atent, ci, pe măsură ce înaintam cu lectura, şi magnetizat: e un impunător edificiu epic acest roman ce abia dacă numără o sută cincizeci de pagini. Ce limbă românească plină de fior şi de arome tari. Cuvintele sunt fixate în fraze ca pietrele preţioase în lăcaşurile de aur ale filigranului, pentru vecie parcă. Ce lucrare migăloasă, ce răbdare de om obişnuit cu desăvârşirea (aproape douăzeci de ani de trudă şi de reflecţie a adunat această carte...), ce pricepere de orfevru. Şi ce fineţe a spiritului, ce ştiinţă de a portretiza şi de a crea atmosferă.


Însă, la capitolul senzaţionalism, teme/motive la modă, găsim şi-n această bijuterie literară asemenea elemente şi nu puţine. Ce altceva e dragostea pentru „frumosul Serghie, nepotul împăratului” a Penei Corcoduşa, urmată de nebunia şi decăderea ei, dacă nu un episod ce ţine de zona senzaţionalismului şi a temelor/motivelor la modă? Sau dragostea lui Pantazi pentru Wanda, „tânăra care se întinsese cu toţi derbedeii...”, apoi viaţa lui de risipă şi moartea „misteriosului cămătar”, unchiul său Iorgu, după care-i rămâne o avere teribilă exact în „ceasul pe care-l sorocise să fie acela al sfârşitului său”? Sau, tot la Pantazi, secvenţa căutării paşaportului, când, din întâmplare, dă peste testamentul lui Iorgu şi-l rupe? Sau plecările lui Paşadia „la munte”, „de unde se întorcea cu puteri proaspete”? Sau călătoriile-reverii ale celor trei, evadările imaginare în veacuri apuse, mai cu seamă în „al optsprezecelea”? Sau disputa din final dintre Pantazi şi Paşadia pentru Ilinca şi moartea bruscă a acesteia?


După părerea mea, întrebările sunt retorice. Răspunsul e conţinut în ele şi e afirmativ: da, toate acestea şi altele sunt exemple de senzaţionalism şi de teme/motive la modă. Dar nu cred că aceste lucruri reprezintă şi defecte ale cărţii. În fond, ce înseamnă senzaţionalism? Incredibilul, neverosimilul, prea-spectaculosul, ceva ce iese din orizontul nostru de aşteptare? Dar n-am asistat de atâtea ori la transformarea în ceva obişnuit/banal a ceea ce într-o vreme apărea ca senzaţional? Romanul popular e plin de senzaţionalism. Autorii mari, de la Cervantes, Balzac şi Dostoievski până la Kafka şi Marquez, nu par nici ei să-l ocolească. Epica adevărată, epica supremă îl conţine, ea curge ca un fluviu fără să ţină seama de aşteptările noastre, triumfă impunându-ne propriile sale norme, adeseori surprinzătoare, căci nu ascultă de pre-calculul nostru. Iar teme/motive la modă ce înseamnă? Nu cumva acele teme care ne preocupă într-o epocă, acelea care bântuie imaginarul colectiv şi pe care trecerea timpului, oricum, le şlefuieşte, adică le preschimbă făcându-le să-şi piardă asperităţile şi să capete altă valoare?


În rezumat, aş zice că nu asemenea „defecte”, cum sunt cele pe care mi le semnala colegul meu, fac o carte să fie slabă ori împiedică o capodoperă să fie capodoperă. Cauzele eşecurilor literare, ca şi ale izbânzilor absolute, nu se supun teoremelor noastre. Se cuvine să căutăm aceste cauze în altă parte.


Întorcându-mă la Craii..., romanul chiar are o hibă, din punctul meu de vedere: povestitorul îl prezintă pe unul dintre personaje ca pe un geniu. Dar din evoluţia în faţa noastră a personajului respectiv nu reiese deloc genialitatea: cu alte cuvinte, naratorul ne pune în situaţia să-l credem pe cuvânt. Însă mă grăbesc să adaug: o hibă la o bijuterie literară e binevenită, îi amplifică farmecul. Şi aş mai adăuga ceva: Slavă Domnului că nu există cărţi perfecte!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul