Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Baudrillard, penultimativul (I)

        Bogdan Ghiu



Pentru un umanism nomadic


Reversibilitatea infinită, „neţărmurită”, în locul dialecticii (care păstrează victima pentru a o transforma în supus permanent şi a asigura, astfel, producţia continuă de putere, deci generarea automată de societate). Realitatea, lumea mai pot fi re-dialectizate, adică reinjectate cu sens? Negativul nu este răul, dar devine prin obscenitatea dispariţiei scenei (a distanţei). „Gândirea trebuie să joace un rol catastrofic, să fie ea însăşi un element de catastrofă, de provocare, într-o lume care vrea să epureze absolut totul, să extermine moartea, negativitatea. Dar ea trebuie să rămână, în acelaşi timp, umanistă, preocupată de uman, iar în acest scop să regăsească reversibilitatea dintre bine şi rău, dintre uman şi inuman.”


Dacă Deleuze şi Guattari, de pildă, au făcut (şi au impus) teoria nomadismului creator, adevăratul gânditor nomad al contemporaneităţii, adevăratul pionier al nomadismului (de unde şi fascinaţia sa ambivalentă pentru America) a fost Baudrillard: economie, sociologie, antropologie, semiotică etc.


Baudrillard a fost nu atât un critic (punctual-vertical) al actualităţii, cât un moralist, poate ultimul mare, de vocaţie. Ceea ce a încercat el în mod constant a fost deblocarea realităţii, urmărind, vânând permanent încercările de „înfundare” a acesteia, de aşezare, de sedentarizare, de comoditate (cu toate „comodităţile” ei) a umanităţii şi a gândirii. Punctul lui de referinţă l-a constituit nu zenitul transcendenţei şi nici „nadirul” fundamentelor (verticala), ci jocul lor permanent, producător de orizontalitate, de lateralitate, deci de infinit al istoriei: drumul. Vânător nomad, Baudrillard a hăituit aşezările, închiderile, blocările, visul (sinucigaş, după el) al umanităţii de a se aşeza, de a pune odată capăt derivei, căutării, deplasării, de a transforma totul într-o fantasmatică odisee circulară a reîntoarcerii, de a transforma infinitul lateral-creator al istoriei într-o călătorie, evident, iniţiatică: Moise ar fi trebuit să rămână pe drumuri, să-ţi ţină în permanenţă, până la finele veacurilor, poporul în mers, în marş, fără Templu. Portabilitatea credinţei, Chivotul-în-cort, evitarea oricărei teritorialităţi şi a oricărei reteritorializări, deteritorializarea ca lege în sine: iată care pare a fi credo-ul lui Baudrillard. Lumea, realitatea trebuie să nu înceteze să rămână un „Vest sălbatic” nedescoperit, necucerit, necolonizat, dar permanent bătut, bântuit, vânat, traversat: câmp de luptă al reversibilităţii contrariilor şi al metamorfozelor imanente.


Aşa cum se auto-descifrează, cum se povesteşte, cum se face pe sine însuşi poveste „iniţiatică” (basm media), în momentul când umanitatea occidentală venera (marxist, existenţial, fenomenologic) Subiectul, Baudrillard vine şi-i dă acestuia o lovitură laterală, creând mitologia filosofică a independenţei şi a libertăţii infinite a Obiectelor. Când şi obiectele, însă, ajung să fie fetişizate („societatea de consum”), Baudrillard atacă din nou, eliberează, „descarcerează” din nou vorbind, de data aceasta, de infinitul Semnelor. Când, însă, semnele încep să domine lumea, supunând realitatea simulării şi virtualizând realul, Baudrillard, în schimb, se opreşte, trăgând un semnal de alarmă şi nemaipropunând nimic, refuzând să mai relanseze orizontalitatea orizontului uman, deja, aparent, realizată.


Dar, spun criticii lui (cel mai adesea, simpli denigratori conservatori sau, mai exact, „conservatorişti”: fripturism conservator), nu asta propovăduise Baudrillard, marele moralist umanist, toată viaţa: ne-uciderea inamicului-partener, păstrarea adversarului în viaţă, dublul din lampă, dezmărginirea şi „cosmicizarea” existenţei, reversibilitatea infinită a termenilor, „nomadismul” vieţii prin forme, supremaţia Celuilalt (inclusiv, sau poate mai ales) an-uman (obiectul, semnul, negativul etc.)? Şi, atunci, de ce se teme el, acum, tocmai de victoria Dublului, de infinitizarea în sfârşit realizată a umanului, de eliberarea lui prin imagine şi prin semn, pe scurt spus, de Virtual? Nu asta a urmărit, nu asta şi-a dorit, nu asta a vânat toată viaţa? Nu reprezintă oare Virtualul telos-ul ascuns, dar în sfârşit efectuat, al umanităţii, gradul ei suprem de „sublimare” şi de „spiritualizare”?


Poate, răspunde, pentru prima dată tăcut şi dubitativ, vânătorul nomad Baudrillard, pentru prima dată oprit, staţionar. Poate! Şi, şi! Sau: sau-sau? Poate că ne aflăm în faţa celei mai mari capcane întinse umanităţii: simularea obiectivă a libertăţii, a conlucrării cu alteritatea. Simularea nomadismului însuşi, când, de fapt, ar putea să fie vorba de cea mai definitivă oprire a omului din istorie, de oprirea lui în Lume, la Lume, de resorbirea lui definitivă ca Lume, de suprema sa pacificare prin obiect-ivare.


Să fie aceasta contradicţia, aporia esenţială a gândirii lui Baudrillard? Dacă a elogiat virtutea non-mimetică a virtualităţii cuvintelor, de ce se teme acum de virtualul suprem al imaginilor? Deoarece cuvântul, spune Baudrillard însuşi (inclusiv în textul de faţă), este un „operator non-tehnic”. Să fie acesta „fatalul” (alt termen-cheie al autorului), fatalitatea?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul