Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Regretele sunt inutile (III)

        Alexandru George


Încă de la debuturile mele publicistice adică de la primele mele încercări de exegeză având ca obiect diverşi scriitori români (1971), mi-am dedicat numeroase eforturi lui Mateiu Caragiale, un om şi un artist bizar, a cărui operă, foarte restrânsă, dar variată şi complexă, se afla pe atunci în atenţia unor critici care înţelegeau să profite de climatul mai liber pe care-l îngăduise în literatură puterea tiranică. Publicarea unor documente revelatoare, unele evocări memorialistice şi exegeze hazardate au atras pe o serie de critici şi istoriografi din afara cercului de admiratori ai ciudatului personaj, ispitind unele intervenţii într-un moment în care până şi Eugen Barbu îşi descoperise şi îşi afirma agresiv o admiraţie hiperbolică, necondiţionată, ba, mai ştii? o filiaţie de pură atribuire,


Eu, din capul locului, am văzut în Mateiu un spirit dublu, dotat cu o mare faţă de observaţie (ca şi tatăl său), dar şi cu una de iluzionare, mai puţin de fantazare, aşa cum admit unii. (El nu e un imaginativ în literatură, propunând peripeţii şi desfăşurări ingenioase, ci un poet care, întocmai ca Arghezi, este un observator acut, lipsit de reţinere şi uneori chiar de decenţa cu care ne obişnuiseră totuşi destui realişti. Situaţia e ceva mai complicată şi eu am revenit asupra ei – ceea ce face şi în rândurile de faţă, dar deocamdată îmi întăresc constatarea, de câteva ori exprimată, că atitudinea lui Mateiu este perfect contradictorie în numeroase momente din scrisul său.


Aşa, am semnalat atitudinea sa dublă faţă de ordinul cavaleresc ospitalier al Sfântului Ioan din Ierusalim (zis al Cavalerilor de Malta, după ultimul lor sediu) pe care-l atacă virulent şi foarte nedrept în articolul din În chestiunea unei aberaţii, prilejuit de pretenţia ordinului, reînviat şi aflat la Roma, de a se intitula „suveran“ şi a deschide o „ambasadă“ la Bucureşti. (Ceea ce avea să se întâmple, spre supărarea celor mai catolici decât Papa, dar nu şi a multor profitori inocenţi, doritori de distincţii, căci admiterea în ordin era tarifată şi presupunea munificienţa aderenţilor, căci acţiunile lor, osebit de ceremoniile într-o magnifică costumaţie, constau în a distribui pomeni, nu în a le dobândi). Or, în Craii..., acelaşi Mateiu îi pune pe eroii săi sub semnul ordinului mult dispreţuit, ba chiar naşul lor ar fi Villena, un personaj de epocă. (Numai că el greşeşte, căci marchizul de Villena era un laic şi un om de cabinet; e vorba de nobilul portughez Villena, mare maestru al ordinului iohanit şi înalt comandant militar în flota lui încă puternică). După felurite isprăvi mai mult sau mai puţin vitejeşti, cei trei crai părăsesc marina şi trec pe continent, intrând în serviciul Casei Florilor de Crin, adică a Franţei în timpul regenţei şi a domniei lui Ludovic al XV-lea, aşa că-şi pot atribui participarea glorioasă la bătălia de la Guastalla sub comanda mareşalului Duce de Berwik şi împotriva imperialilor sub Mareşalul Flanquetot de Coigny, tot în servicul Burbonilor.


...Şi totuşi, acelaşi om care a scris o diatribă nimicitoare împotriva Ordinului şi adevărului istoric îi îmbracă în somptuoasa lui uniformă în visul apoteotic din finalul romanului său. El nu e incomodat de vreo contradicţie, cum nu e nici când compune un violent pamflet împotriva regelui Carol I şi a ramurii Sigmaringen a Hohenzollernilor, dar se simte onorat de atenţia regelui următor, Ferdinand, un bibliofil şi un poliglot, care îi trimite felicitari prin Mareşalul Palatului pentru Remember, iar atunci când monarhul se îmbolnăveşte grav, Mateiu nu uită să se ducă la Palat pentru a se înscrie protocolar în registrul oficial, iar mai apoi să treacă pe acolo frecvent pentru a-şi depune carta de vizită (nu „cartea“, ci „carta“, deoarece omul ştia sensul cuvintelor şi le întrebuinţa corect!)


Tot un mod contradictoriu de a se pronunţa despre aceeaşi realitate îl constituite batjocorirea cruntă a vieţii noastre parlamentare în Craii..., unde Pirgu, la o adică, ar fi putut improviza la beţie discursuri mai presus de cele ce se „îmbăloşau puturoase“ sub cupola Camerei Deputaţilor. În Vechi impresii de spectator, la puţini ani după război, el elogiază viaţa noastră parlamentară, considerată de înaltă ţinută, iar pe sine se evocă în termeni aproape pioşi, stând în picioare în spatele ministrului Al. Bădărău la instalarea Cabinetului conservator (unificat) în calitate de takist.


Cred că, în lumina acestor constatări ce se datorează exegezelor mele încă de mult, ar putea fi revizuită şi atitudinea faţă de tatăl său, care pretinde unele nuanţări... D. Ion Vianu are însă dreptate: fiul şi-a urât tatăl şi l-a dispreţuit ca scriitor, dar nu se poate ca în această ultimă calitate să nu fi observat tangenţele lor comune sau mai bine spus încălcarea teritoriului deja bine determinat al lui Ion Luca, atunci când el însuşi a început să scrie. Dar resentimentul tenace, mergând până la ură, copleşeşte totul şi rămâne până la moarte suprinzător de viu (spre deosebire de Mateiu, Arghezi şi l-a domolit pe al său; moartea lui, la foarte adânci bătrâneţe, l-a găsit împăcat cu unele lucruri omeneşti – nu şi cu cele dumnzeieşti, care pe celălalt nu prea l-au preocupat – el sfârşind într-o indulgenţă sceptică, atenuându-şi vechile resentimente, dar nu şi expresia vie până la ultima suflare – şi chiar după).


Revenim la momentul părăsirii Mariei Constantinescu, acesta foarte aproape de naşterea lui Mateiu, dar şi de marele succes al dramaturgului, care-i va schimba în modul cel mai fericit situaţia socială şi, pe moment, cea materială. Nu pot accepta ipoteza dlui I. Vianu că pruncul a fost luat şi dus în noua familie a tatălui său, abia înjghebată (1889), trecând prin tot felul de tulburări, căci Alexandrina Burelly n-a venit cu vreo dotă, cum am crezut eu în 1981 şi am fost corectat de însuşi Şerban Cioculescu. Să mai notez, în acord cu autorul Investigaţiilor mateine, că Ion Luca era un tip dificil, iritabil, cu ieşiri nervoase, de care sigur au beneficiat odraselele lui, chiar dacă nu acceptăm cu totul „amintirile“ lui C. Stere, după care el şi le maltrata îngrozitor. În plus, în primii ani ai noii căsnicii, lui Caragiale i-au murit două fete de tifos (1892), cei doi soţi trecând prin momente grele, până când capul ei, dar poate şi soţia sa au beneficiat de unele moşteniri. Interpretarea mea, urmând logica evenimentelor şi dovezile documentare, m-a făcut să afirm că bastardul a fost adus din când în când în noua familie, în nici un caz cu titlu definitiv, în egalitate cu fraţii săi „legitimi“. Am respins viziunea idilică propusă în 1936 de Perpessicius, pe care însă, iată!, o regăsim trei decenii mai târziu în introducerea la o ediţie cu mare tiraj, îngrijită de Teodor Vârgolici: „Mateiu [...] s-a născut [...] ca fiu nelegitim [de fapt: nerecunoscut] al dramaturgului, fapt ce-i va provoca, mai târziu, grave complexe de inferioritate şi o zbatere continuă, aproape disperată, de a-şi depăşi condiţia de bastard, de a înlocui extracţia socială umilă moştenită de la tatăl său printr-o iluzorie descendenţă nobiliară, plăsmuită cu uimitoare convingere intimă [...] După ce se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly (7 ian. 1889), autorul Scrisorii pierdute îl aduce pe Mateiu în noua sa familie, revărsându-şi asupra lui, acum şi mai târziu, dragostea paternă, îngrijindu-se de aproape de educarea şi instruirea lui. Atunci când familia [i] se îmbogăţeşte cu încă doi copii [...] fiul natural începe să treacă printr-un tot mai accentuat proces de autoînşelare, crezându-se [ !?] frustrat de solicitudinea şi afecţiunea paternă, ceea ce-l va duce, cu timpul, la o iremediabilă ruptură sufletească cu tatăl său“


(Am dat la timpul şi în locul cuvenit o replică acestor aserţiuni atât de inexacte şi de contradictorii adevărului; când le citeşti sub pana unui cercetător reputat şi aplicat cu erudiţie la studierea literaturii noastre, îţi dai seama de ceea ce am spus şi o repet mai ales în ceasul de faţă, care sperasem a fi cel al adevărului, că istoria întregii noastre literaturi trebuie rescrisă.)


Dl Vianu atacă problema cu armele omului de ştiinţă şi cu precauţiile acestuia, dar şi cu informaţii uneori lacunare, mai ales aparţinând prea multor exegeţi care l-au precedat. Vom vedea, din păcate ; dar încercarea sa merge pe linia adevărului psihologic, care, în cazul oricărui scriitor, este doar o parte sau poarta de intrare spre universul lui artistic şi spre realizările care-i conferă adevărata identitate. Fiind în funcţie doar de ea judecat, căci analizat ?i abordat poate fi de oricine, cu orice metodă. Noul exeget se opreşte la momentul capital când, adolescent fiind, se apropie de magistrul său de istorie, Anghel Demetriescu, directorul Institutului Sfântul Gheorghe, un intelectual cu un larg orizont, fost, la Berlin, profesorul de limba română al principelui moştenitor Ferdinand, un apropiat prieten al lui Al. Odobescu, un spirit clasicit ca şi acesta, ceea ce l-a făcut să articuleze critici la adresa poeziilor lui Eminescu, fără a merita calificativul de „cretin“ pe care i l-a dat uşuratic G. Călinescu. Era un intelectual conservator prin intelect, nu din interese de clasă, aşadar ca T. Maiorescu şi I.L. Caragiale însuşi, un admirator al parlamentarismului britanic, nu şi al democraţiei, motiv pentru care a tradus discursurile Lordului Macaulay şi, în sfârşit, s-a ataşat de amintirea lui Barbu Katargiu, eroul conservator asasinat de „roşii“, cea mai strălucită figură a oratoriei vremii, singurul în stare a opune lui Kogălniceanu, promotorul reformelor în favoarea ţăranilor şi a democratizării electoratului.


Anghel Demetriescu i-a publicat Discursurile, reînviind această figură uitată pe care ne-am fi aşteptat ca şi Mateiu să o venereze; or, în felul lui contradictoriu de a trata unele lucruri, el pomeneşte doar o dată de Katargiu, primul prim-ministru al ambelor principate (şi care ?i circumspec­tului E. Lovinescu i-a forţat admira?ia pentru logica strânsă, elocvenţa lapidară şi ţinuta superioară pe care a depus-o tragic pentru o cauză pierdută) şi anume când revede pe Dealul Mitropoliei statuia sinistră a omului „care asasinase şi fusese asasinat“.


Mă aflu printre cei care au redeschis cazul acestui mare şi nefericit Lider în încercările mele, pe care nu le mai enumăr, ca să nu mai amintesc de consecutivele, deşi inutilele mele regrete pe această temă; aici mă limitez să mă mir că mentorul lui Mateiu nu i-a inspirat discipolului ceva sentimente mai bune. El a făcut însă altceva, şi anume i-a oferit exemplul parvenirii ilustrat de cartea lui Felicien Champsaur, l’Arivister, roman care şi-a avut celebritatea lui în epocă (1904) şi asupra lui se opreşte cu justificată atenţie d. Ion Vianu. (Eu nu ţin minte să-l fi citit, dar cu certitudine cunosc Messalina, un fel de Quo vadis, mai laic şi mai lipsit de valoare, un roman istoric de pe vremea împăratului Claudiu tradus şi în româneşte.


Arivistul este istoria unui tânăr pus pe căpătuială care, dându-şi seama că nu poate răzbi în societatea înaltă, nu ezită să comită un omor, jefuindu-şi un prieten-client, o situaţie la care s-a gândit şi discipolul său din Bucureşti toată scurta lui viaţă, cu cele mai adânci regrete, căci şi el a trecut pe lângă o astfel de fericită ocazie, dar a ratat-o fără ne a spune de ce. (Eu cred că explicaţia e foarte simplă şi se strecoară din toate mărturisirile sale uneori aşa de crude: că omul nostru era un abulic, un ezitant, un ins lipsit de voinţă şi, nu în ultimul rând, un ghinionist).


Dar, revenind la tema din romanul lui Champsaur sau, mai bine zis, la teza acestuia: ea e, ca mai totdeauna la scriitorii naturalişti, simplistă şi excesivă. Pentru a parveni la etajele superioare ale societăţii există o mulţime de alte metode decât crima în vederea jefuirii şi ele au fost urmate de milioane de oameni, unii dintre cei mai celebri, de la Napoleon Bonaparte la Adolf Hitler, iar din câmpul cultural şi politic de la noi, de la T. Maiorescu la Take Ionescu. Un scriitor răzbeşte cu talentul şi puterea de muncă, eventual prin specularea unor oportunisme favorabile, cum au fost chiar şi atât de accidentatul Arghezi sau mult mai norocosul Minulescu, nişte scriitori cărora le-au picat nişte de­­coraţii şi onoruri superioare celor do­bân­dite de autorul Crailor... În afară de numeroase peşcheşuri în bani, pe care acesta nu le-ar fi omis de la socoteală.


Dar, oare, şi-a socotit el existenţa în primul rând definindu-se prin calitatea de scriitor, care i-a adus târziu, dar nu prea târziu, unele succese?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul