Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

H. Sanielevici, par lui meme

        Adrian Jicu


Istorie literară



Adrian Jicu (n. 1979, în Bacău) este asistent universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bacău şi redactor la revista „Ateneu”. Master în Literatură comparată, teorie literară şi antropologie culturală şi doctor în ştiinţe umaniste (distincţia magna cum laude) cu o teză intitulată H. Sanielevici - studiu monografic. A semnat şi/sau semnează cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în publicaţii precum „Ateneu”, „Cultura”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Orizont”, „Tomis”, „Vitraliu” etc. Lista rămâne deschisă…


Dintre numeroasele aspecte interesante care ţin de viaţa şi opera lui Sanielevici, unul merită o atenţie specială, întrucât relevă dimensiunea narcisiacă şi orgoliul enorm al unei personalităţi unice în cultura şi ştiinţa română. Nu întâmplător, criticul va vorbi frecvent despre sine, în termeni care pot părea amorali: „Un om de geniu, care se respectă adânc; care s-a războit toată viaţa, cu sine şi cu alţii, să rămâie credincios binelui, adevărului şi frumosului; într-o lume decadentă în care nimic nu se face fără combinaţii inavuabile – iată pe scurt povestea lui H. Sanielevici!” Încrederea neţărmurită în meritele proprii nu e, în cazul lui, semnul vreunei rătăciri, nici un exerciţiu gratuit, ci o exagerare care probează, de fapt, inteligenţă şi curaj. Prefer o astfel de atitudine îndrăzneaţă unei modestii care ascunde nesiguranţă sau chiar neştiinţă.


Nu încape îndoială că Sanielevici a avut, asemenea altor scriitori, obsesia imaginii pe care i-o va păstra posteritatea. Nu întâmplător, volumele Cercetări critice şi filosofice, Icoane fugare, Probleme sociale şi psihologice, Poporanismul reacţionar, Noi studii critice, Noi probleme… sau Alte cercetări critice şi filosofice conţin pe pagina de gardă următoarea precizare: „Toate exemplarele vor purta semnătura autorului.” Literatura şi ştiinţa şi În slujba Satanei?!... adaugă semnăturii o fotografie a autorului. Grăitor însă rămâne cel din urmă, care aşază sub imagine următoarele rânduri, parcă desprinse din rama unui exponat de muzeu: „H. Sanielevici – Dinaric (înălţimea staturii, 1m. 75; indexul cefal, 82; nasul mare, proeminent, înalt la rădăcină, iar nu turtit şi nu prea gros la vârf) cu amestec vest-asiatic (ochii cam mici, bărbia cam mică). Ele vorbesc de la sine despre încrederea absolută în puterea clasificaţiei şi a ştiinţei, dar şi despre grija de a-şi conserva numele viu de-a lungul timpului. Cu încredere nestrămutată în reabilitarea postumă, Sanielevici oferă cititorului date despre sine, ca şi cum ar fi un specimen rar, vrednic de a supravieţui peste veacuri.


Foarte important pentru înţelegerea personalităţii lui H. Sanielevici este şi contextul epocii în care a activat. Într-un moment în care literatura era dominată de sămănătorism, Sanielevici îşi asumă rolul de salvator, de îndrumător al neamului. Credinţa în misiunea pe care o are de îndeplinit i-o comunica şi lui Ibrăileanu, într-o scrisoare din 21 noiembrie 1905: „Avem o operă mare de îndeplinit, o operă pentru care ne va pomeni istoria liter. rom., opera de a distruge un curent ruşinos care de 5 ani stăpâneşte ţara, care a suscitat o întreagă literatură de zeci de volume, un institut de editură etc.”


Oamenii puternici au simţit întotdeauna nevoia de a vorbi despre sine şi mai ales de a-şi valorifica imaginea. Este şi cazul lui Sanielevici, personalitate imposibil de înţeles fără a ţine cont de firea sa impulsivă, egocentrică şi orgolioasă. Explicaţia numeroaselor note autobiografice din scrisul său şi a autoportretelor (exagerate) stă în chiar frustrarea unui intelectual de certă valoare care s-a văzut tratat cu condescendenţă şi chiar umilit de către oameni mediocri: „Şi astfel, soarta mea ca scriitor a fost cu deosebire ciudată. Pe de o parte, gândirile mele au fost cu grijă culese şi valorificate şi impulsurile mele, urmate aşa încât am credinţa a fi fost, la cei din urmă 27 de ani, factorul determinant al culturii româneşti. Pe de altă parte, nu am cunoscut, până la bătrâneţe, decât – alternativ – hula şi conspiraţia tăcerii… Şi lipsindu-mi acea înţelepciune care te opreşte a te răzvrăti şi contra fulgerului şi a grindinei, şi care te face să înţelegi că unora dintre scriitori li se cuvine pe drept prezentul, iar altora viitorul, am suferit adesea, văzându-mă ignorat sau batjocorit pe faţă iar într-ascuns, cu superstiţiune ascultat), pe când alături cu mine reputaţii şi nemuriri de hârtie se-nălţau falnic, vâjâind vijelios…”


Din acelaşi imbold s-a născut Sărmanul Dionis, fragment dintr-o proiectată autobiografie, în care urmărea să-şi facă singur dreptate. Gestul vorbeşte de la sine, ajutându-ne să înţelegem tumultul sufletesc al omului: „Cazul meu n-are pereche în lume: unul din cei mai mari creatori pe care i-a produs omenirea, e profesor de limba franceză la un gimnaziu, după treizeci de ani de muncă titanică şi de sacrificii nemaiauzite! Acest singur fapt va arăta viitorimii, ca-ntr-o lumină de fulger, depravarea timpului în care trăim.”


Când vine vorba despre calităţile scrisului său nu lipsesc nici aici exagerările, pe care mulţi le-au pus pe seama infatuării. În realitate, ele sunt rodul unei megalomanii, al unui narcisism cronic. Iată doar una dintre pretenţiile lui Sanielevici, rizibilă (dacă nu cumva chiar simpatică) prin sinceritatea afectată pe care o presupune: „Ibrăileanu, şi alţi câţiva din jurul revistei, – între care Mihail Sadoveanu, dacă nu mă înşel, – au scris, după război – când eram adversari – că sunt «cel mai elegant mânuitor al prozei române ştiinţifice». Mai elegant scriitor decât Maiorescu?... Eu aş crede că da. Dar numai în studiile pe care le-am publicat acum douăzeci de ani. Mai târziu, absorbit de lucrările mele ştiinţifice, n-am mai avut răbdare să cizelez fraza. Am băgat de seamă, nu de multă vreme, că felul meu de a gândi şi de a mă exprima – simplu, sobru, neted şi precis – se aseamănă cu acela al scriitorilor din secolul al optsprezecelea.”


Într-un alt articol, simţindu-se marginalizat, Sanielevici dovedeşte conştiinţa valorii şi reclamă patetic furtul intelectual pe care l-ar fi trăit. Cu mâhnire, el opinează că studiul său Sărmanul Dionis ar fi cel mai bun scris vreodată în critica română: „L-am recitit în acest moment: nu există în critica românească vreun studiu care să poată fi asemănat cu dânsul, ca psihologie, gândire, cunoştinţe, stil şi poezie. Cine a relevat vreodată calităţile lui?!... Nimeni. L-au folosit însă mulţi. Criticile mele sunt de o întrebuinţare curentă în liceu şi la universitate. Cele peste 35 de mii de exemplare, care s-au vândut, în 15 ani, din cărţile mele (nu pun în socoteală „La vie des mammifčres”, „Clasicismul proletariatu­lui” ţi numerele din biblioteca „Dimineaţa”) studenţii şi elevii de liceu le-au cumpărat. Şi totuşi despre mine nu se pomeneşte în ziare şi reviste mai niciodată. Şi cum se vorbeşte, când întâmplător se vorbeşte!... Din cărţile d-lui Lovinescu puteţi afla, că există în această ţară un jurnalist zăpăcit, care face şi pe criticul: un anume Sanielevici…” Pe lângă exagerările tipice pentru temperamentul său, se cuvin reţinute câteva observaţii, credibile, despre circulaţia cărţilor sale şi despre succesul la public în perioada interbelică. Cât despre interpretarea nuvelei eminesciene, Sanielevici crede că este singurul care a studiat-o după o metodă ştiinţifică, anume aceea a fixării locului prozatorului în sistem: „Din această precizare a locului în sistem, derivă toate însuşirile leului. Eminescu e un romantic, şi anume, un romantic de «vechi regim», în felul celor germani de la începutul secolului al XIX-lea. Din această fixare a locului său în evoluţia literaturii româneşti şi mondiale, rezultă aproape toate însuşirile genialului poet.” Dincolo de lipsa de modestie, criticul a avut puterea de a se autoevalua cu obiectivitate, subliniind importanţa raportării textului eminescian la romantismul european: „…că eu, cel dintâi, am îndrăznit să pun pe Eminescu alături de cei mai mari poeţi străini; dacă nu mă-nşel, chiar şi…înălţarea la rangul de geniu, tot mie mi se datoreşte… Pe atunci, nici un scriitor român nu îndrăznea să se compare cu cei apuseni; şi nici de alţii nu era comparat…”


Chestiunea originalităţii şi a drepturilor de proprietate intelectuală este controversată şi astăzi. Până unde se poate cineva inspira din acel fond de idei comune al umanităţii şi unde începe plagiatul este greu de stabilit. Cert este că Sanielevici s-a simţit mereu nedreptăţit şi a avut sentimentul unei conspiraţii care urmărea să-l deposedeze de rezultatele muncii sale intelectuale: „De altfel, în ultimii 34 de ani, aproape n-a existat publicist, literat, om politic, etc. să nu-şi aproprieze vreuna din ideile mele (rezultatul unei îndelungate frământări intelectuale). Ele au fost de obicei dezvoltate cu mare brio ca invenţiunii proprii, fără ca autorii să se simtă obligaţi să mă citeze şi fără să se teamă că aşi putea protesta: parc-aş fi fost un om mort, ori pus afară din lege… Ba mulţi m-au şi persiflat – se vede că din recunoştinţă…” Pe tărâm ştiinţific, Sanielevici gândea la fel. Descoperirile epocale din La vie des mammifčres et des hommes fossiles… ar fi fost folosite de Hermann Wirth în lucrarea Der Aufgang der Menschheit. Untersuchungen zur Geschichte der Religion, Symbolik und Schrift der atlantisch-nordischen Rasse (Răsăritul omenirii. Cercetări privitoare la istoria religiei, a symbolicii şi a scrierii rasei nord-atlantice), apărută în 1928, şi de Kynast, în lucrarea Apollon und Dionysos, din 1927.


În ciuda acestei atitudini superioare, opera sa nu-şi pierde din valoare, aşa cum lăudăroşenia iritantă a lui Ion Heliade-Rădulescu sau megalomania lui Macedonski nu anulează importanţa scrisului lor. Însă trebuie să vedem în comportamentul lui Sanielevici o replică, un răspuns pe care el înţelege să-l dea unei lumii care l-a marginalizat, umilind un intelectual de certă valoare. Unul dintre puţinele autoportrete credibile prin obiectivitate este acela din articolul Intelectualii, boierii şi capitaliştii, exemplu de spirit critic şi de măsură în a se vedea pe sine: „Sunt de meserie dascăl şi situaţia mea materială este aceia a unui profesor mijlociu; cu asta am spus destul… Poate-i şi mai rea chiar, întrucât în bugetul meu figurează şi oarecare sume precedate de semnul minus… Mi se recunosc multiple merite ca intelectual şi ca om: sunt prezentabil, subţire, şi averea, dacă s-ar fi întâmplat să o am, m-ar fi înrămat ca o ramă scumpă pe un tablou bun, – de-ar fi zis toată lumea: ça lui va, comme un gant… Sărăcia nu-mi şade de loc, ba aş zice chiar că face cu persoana mea un contrast baroc…”


Rândurile autobiografice şi autocaracterizatoare se repetă insistent, în mai fiecare dintre volumele sale. Fără îndoială că Sanielevici era obsedat de ideea că meritele umane şi ştiinţifice nu îi sunt recunoscute. De aceea nu ezită să-şi strige realizările, spre hazul contemporanilor, care îi vor taxa ieşirile grandilocvente drept semne ale unui egotism de neiertat. Dovada supremă a orgoliului nemăsurat şi a grandomaniei rămâne un paragraf din prefaţa aceluiaşi prim volum, În slujba Satanei?!..., unde Sanielevici scria, negru pe alb: „Chiar şi cei mai aleşi dintre intelectualii ţării vor rămâne îngroziţi în faţa următoarei afirmări: ceea ce în mii de ani s-a făcut pentru primele trei ştiinţe; ceea ce Newton a făcut pentru astronomie, şi un Lavoisier, pentru chimie – am realizat eu singur pentru ultimele trei ştiinţe, adică pentru biologie, psihologie şi sociologie: am descoperit legile care coordonează faptele. Pe drumul pe care l-am deschis – felul de alimentare, şi de agonisire a hranei, ca cheie a biologiei, a antropologiei, a psihologiei şi a sociologiei – în veacurile următoare, nu sute, ci mii de savanţi vor face cercetări, şi întreaga omenire civilizată va cunoaşte numele creatorului român Sanielevici, apărut ca prin minune în mijlocul unei culturi de un secol…” Sunt afirmaţii bufe prin chiar absurditatea pretenţiilor pe care le emit. Nu-i mai puţin adevărat că nu oricine ar fi îndrăznit să se compare cu Newton şi Lavoisier şi să-şi aroge merite de pionier al mai multor ştiinţe. Trebuie să fii din stirpea creatorilor superiori înzestraţi spre a emite asemenea pretenţii. Savantul se credea îndreptăţit să proclame că secolul al XX-lea va fi „secolul Sanielevici”, întrucât revoluţionase cercetarea ştiinţifică prin puterea de a întrevedea legături nebănuite între domenii dintre cele mai diverse. Este adevărat că, în activitatea sa, el s-a ghidat după principiile a ceea ce ulterior avea să se numească interdisciplinaritate şi să împrumute metodele din unele ştiinţe în aplicaţiile altora. Însă oricât de vastă i-ar fi fost cultura şi oricât de originale inovaţiile, rezultatele s-au ridicat rareori la nivelul aşteptărilor. Sanielevici a păcătuit grav prin lipsa de măsură. Ceea ce i-a adus marginalizarea şi l-a făcut să treacă drept un excentric plin de sine. Egocentrismul lui Sanielevici dobândeşte alteori accente mistice, prin tonul profetic. Într-un limbaj cu iz biblic, aflăm, nici mai mult, nici mai puţin, că: „Acela pe care-l vestiţi că va să vie după veacuri, sunt eu. Am creat ştiinţa cea adevărată, curăţită de orice minciună convenţională: ştiinţa raporturilor cauzale şi a legilor care coordonează faptele.” Mesianismul acestor rânduri trebuie să fi stârnit şi el indignare. Era o adevărată blasfemie ca un evreu cu vederi declarat ateiste să recurgă la trimiteri religioase directe, pozând în mântuitorul ştiinţelor.


A lăudăroşenie sună o altă notă autocaracterizatoare, în care Sanielevici îşi atribuie merite în parte existente, în parte inexistente: „Mă mândresc a fi fost primul, nu numai în ţară, ci şi în lume, care a scos un strigăt de alarmă faţă de năvala ţăranilor în pătura cultă – fără etape şi fără selecţie. La 1906, peste o sută de ziare şi reviste m-au prezentat ca pe un duşman al României – pe mine, care, fără a fi perfect, sunt, în această ţară, omul cel mai moral şi cel mai patriot.” Prin vehemenţa atacurilor împotriva contemporanilor (nerecunoscători, se înţelege) şi prin poza de geniu neînţeles Sanielevici este un Macedonski interbelic. Mărturisirile sale au stârnit mânie şi au deranjat, cu siguranţă, oameni influenţi. Îndrăzneala de a contesta întreaga ordine din cultura română, gest fără precedent în primele decenii ale secolului al XX-lea, echivalează cu o sinucidere. Numai disperarea superioară l-a putut împinge pe sexagenarul Sanielevici să afirme că „…scriitorul acestor rânduri e unic în ţară, şi prin aptitudinile lui excepţionale şi variate, şi prin nebuneasca, desăvârşita lui dezinteresare. Muncitor ca nimeni; idealist ca nimeni; şi prea lucid, prea serios, prea organizat sufleteşte şi intelectualmente, pentru a se risca fără adâncă îndreptăţire, faţă de milioane de oameni, la atari afirmări ciudate, uluitoare, într-adevăr nemaiauzite. Faptul că la 60 de ani sunt un simplu proletar – nu joc nici un rol în grotescul vicleim al culturii noastre de inflaţie – spune destul…”


Frustrarea lui Sanielevici este de natura aceleia trăite de autorul Rondelurilor cu o jumătate de secol în urmă. Doar aşa se poate explica îndârjirea dintr-un alt autoportret, adăugat la publicarea în volum a articolului Sărmanul Dionis: „Creatorii însă, sunt – în toată lumea – extrem de rari. Scriitorul acestor rânduri s-a născut cu acest dar. Mintea mea creează în acelaşi fel în care pământul respiră… De aceea, chiar de la apariţia mea în cultura ţării, la 25 de ani, m-am impus ca un conducător sui-generis. Pe de o parte, directivele şi concepţiunile mele erau atât de limpezi şi atât de corespunzătoare situaţiei, încât nu puteau cu nici un chip să fie ignorate; iar pe de altă parte, nimeni nu voia să mărturisească sincer, că urmează sugestiile unui foarte tânăr profesoraş de liceu, sărac, izolat, şi având şi alte slăbiciuni: idealist, străin de lume, risipindu-şi gândirea, cu inconştienţa cu care odrasla unei familii de veche bogăţie zvârle banul a cărei valoare n-o cunoaşte… Nu purtam barbă, nici plete, nu-mi luam ifose de sacerdot, nu serveam interesele unui partid ori ale unei clase, nu linguşeam pe scriitori; ci eram cu pasiune înamorat de bine, adevăr şi frumos, iubind principiile mai mult de cât pe oameni şi jignind în numele lor pe toată lumea… Un raţionalist sălbatec…


Aş fi dorit puţină simpatie în schimbul muncii mele creatoare, iar nu să fiu lăsat muritor de foame la 56 de ani, după 30 de ani de muncă titanică, de sacrificii nemaiauzite, de lupte istovitoare, de privaţiuni şi chiar de umilinţe, îndurate cu eroism pentru un ideal ştiinţific şi pentru unul moral; şi după ce am creat o operă despre care mai bine de 40 de savanţi şi gânditori vorbesc cu supreme elogii şi care, de fapt, este una din cele mai însemnate opere de ştiinţă din câte numără omenirea!...


În momentul când scriu aceste rânduri, trăiesc de luni de zile cu spaima că mâine îmi va lipsi pâinea şi voi rămânea pe drumuri cu familia mea. Încordarea şi emoţiile de fiecare clipă, pe care parcă în măduva spinării le resimt, mi-au slăbit nervii şi mi-au lăsat pe faţă brazde adânci, care nu se vor mai şterge… Un oarecare Costăchescu, căruia i se vede pe faţă sufletul de Titircă-inimă-rea şi care dacă ar trăi o mie de ani, n-ar fi în stare să născocească nici măcar o alifie de bătături – a găsit că el e bun de profesor universitar şi de ministru, iar eu am alegerea: ori să mă întorc la catedra mea de limba franceză din Galaţi şi să reîncep alergătura din pension în pension după bucata de pâine, ca acum un sfert de veac (pe munca mea de atunci încoace Costăchescu scuipă); ori să mă mulţumesc cu leafa de concediu de 8.000 de lei… Lui Costăchescu i se rupe inima de banul statului!...” Dramatismul (uşor histrionic) acestor pagini se cuvine înţeles nuanţat. Fără îndoială că Sanielevici ar fi meritat din partea contemporanilor un alt tratament. Nu trebuie uitat însă că o viaţă întreagă el a fost un profesor în concediu, beneficiind de clemenţa sau de sprijinul autorităţilor, şi că s-a putut ocupa de cercetările sale antropologice. Mânia sarcastică din acest articol are şi o evidentă motivaţie financiară: noul ministru al instrucţiunii, Nicolae Costăchescu, îi refuzase prelungirea concediului, ceea ce evident nu putea să-i convină lui Sanielevici, ajuns la aproape 60 de ani şi căruia, cu siguranţă, nu-i surâdea ideea de a-şi ţine orele de franceză. Obişnuit cu un tratament preferenţial, scutit de corvoada de a preda în oraşe de provincie, criticul nu scăpase definitiv de griji.


Eşecurile repetate şi nedreptăţile se citesc în cuvintele grele pe care le aruncă împotriva tuturor. Ajuns la o vârstă a socotelilor cu lumea, fără a-i fi recunoscută munca intelectuală şi fără a-şi fi asigurat o situaţie materială sigură, el trăieşte o dramă. Una sinceră, chiar dacă nu în totalitate îndreptăţită. Pentru că munca de o viaţă nu presupune doar realizări. Şi nu este suficient să te fi străduit câteva decenii pentru a ca lumea să se încline: „De ce-mi recunosc eu însumi meritele?!... Să aştept, la 60 de ani, să mi le recunoaşteţi dv., iubiţi compatrioţi?! Academicienii care au cooptat pe… poetul mistic X?!... Ori comisia care, îngenunchind în faţa scriitorului Y, i-a încununat fruntea lui pură cu premiul naţional de literatură în numele întregului popor român?!... Ori profesoraşii care mi-au preferat pe un june imbecil şi farsor, când după 31 de ani de muncă titanică, văzându-mă complet lipsit de mijloace de existenţă, m-am hotărât în sfârşit, numai eu ştiu cu cât de puţină convingere, să cer o catedră universitară care se afla vacantă? La vârsta de 60 de ani, eu, pentru cei câţiva gologani care îmi trebuie ca să trăiesc, încă tot depind de fiecare ministru de instrucţie care vine!... Ori să aştept să mă recunoască d-nii tinichigii din Occident, prinţi ai ştiinţei, care, şapte ani după ce mi-au adresat elogii superlative şi sterpe, n-au reuşit (şi nici nu vor – fiindcă râzând le-am dărâmat toate castelele lor din cărţi de joc!) să utilizeze nici una din genialele descoperiri care mişună pe fiecare din cele 750 de pagini ale operei mele biologice?!...”



(fragment din volumul Dinastia Sanielevici. Prin?ul Henric, între uitare şi realibitare, în curs de apariţie în colecţia „Noua critică/ istorie literară“ a Editurii Cartea Românească)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul