Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Parousia

        Cornelia Maria Savu


zece mii de uşi deschide moartea în faţa celui răzvrătit. şi el zace pe lespedea pragului unei limbi care demult nu mai numeşte nimic. numără pomii în rase negre. îşi trage sufletul şi-un vânt negru adie prin hainele fără cusături ale minţii. cifrele nasc peşti şi craniul câinelui cade în craniul omului unde îngheaţă suflul pneumei. „cerul e gol să lăsăm urme“ spune cel răzvrătit când moartea i se urcă la cap bâjbâind pe scăriţa de oase ca un copil autist.



2



amară pacea dimineţii într-o celulă a condamnaţilor la moarte. salvie şi mană de apă îi stau pe limbă celui răzvrătit înveşmântat cu răni precum umbra care-şi urmăreşte stăpânii. „ucide-te pe tine în alţii“ îi susură la ureche diavoli mărunţi aduşi de spate peste puntea fratelui de pripas. şi-o mână fără degete îl ţine în dreptul ochilor de vrabie ai morţii în fiecare dimineaţă.



3



sârmă ghimpată pe zid. în zid o uşă închisă. blindată. şi cel răzvrătit abia mai are timp să-şi spele faţa de urâţenia bucurie. parcă ar fi văzut roiuri de viespi nebune – zilele şi nopţile lui strânse-ntr-un punct. la capătul unei limbi care demult nu mai numeşte nimic. „deschide-mi gura“ cere el cu glas stins ghemuit printre rogojinile şi cuferele pierzaniei. „dă-mi puterea de-a dovedi de-a muri şi de-a scrie“. şi rămâne în faţa uşii. o cărţulie cu piele palidă aşteaptă ca dumnezeu să ia foc în salvia din marginea drumului.



4



cu steagul pe frunte ros de nefiinţă numele lui ar putea fi NOAPTE. degetele înfaşcă lumina roşie răsucesc până la sânge şuviţele morţii. cu ochi dilataţi de spasmofilie cade şi cade până când lutul din el e-o cutie cu scrisori aruncată-n tranşeele spaimei.



5



cărnuri de fier îşi întinde moartea în patul celui răzvrătit. în genunchi îl cheamă frăţia de umbre să-i recunoască stigmatele şi trăncănitul moralei. până la os îl năpădeşte pustiul din adunări vânzolite, el tace fumează aşază ochelarii pe lumina roşie din oglindă. şi podeaua care-i primeşte fruntea face dintr-un om singur un diavol singur.



6



au ars pământul şi l-au presărat cu sare. în albie seacă în zori curge adevărul morţii. el e prinzătorul de şobolani dintr-un oraş văruit. pe maluri adastă căruţele ciumei şi dumnezeu prăbuşit în trupul vizitiului strigă „aduceţi-vă morţii“. pe ciumaţi şi leproşi îi va stropi cu isop. el e prinzătorul de şobolani dintr-un oraş văruit. aluat şi drojdie pentru limba care demult nu mai numeşte nimic. silabele negre joacă îmbrobonate în preajma lui înconjurându-l ca pe-un chivot smead şi făţarnic.



7



în şoaptă sub ferestrele trântite ale norilor îşi cheamă cel răzvrătit câneparii şi moartea. să deşire cu ghearele să frângă rămurele de sânge. adună şi descrie un ţinut al pierzaniei. genunchii învaţă dezastrul milei şi mâna tremurând spre ceilalţi e ultima literă dintr-un sinucigaş alfabet. fără urmă fără înscrisuri şi fără legi.



8



i-au scuipat în faţă fierea poveştilor. l-au adus la răscrucea dintre memorie şi moarte. să bată-n scândură verde să-şi primească răspunsul păpuşi cu gurile cusute. în dunga nopţii zace-n picioare şi strigă în gând „nu mă osândi fă-mă să înţeleg de ce te întorci împotriva mea“. groapă cu var stins. o ţară. frâu răsucit la încheietura mâinii stângi.



9



rugină şi piatră. imagini de graniţă. „aici locuieşte stăpânul casei“ ar putea scrie pe marginea gropii în care sunt sigilate boala şi spaima. strânge la piept certificatul glaben al târfelor. ratează firul sângelui întors în cei morţi. cu mâini de ţiglar ondulează nimicul deasupra casei lui de stăpân. o vânătaie a diavolului.



10



el e bătrânul ceasornicar lovit peste gură în trenul imperial. chiuind l-au lovit. să sperie moartea. s-o privească pieziş cum îţi priveşti unghiile fără să bagi de seamă. să-şi ia gândul de la ei când deschide zece mii de uşi în faţa celui răzvrătit. ea nu spune „veniţi şi mâncaţi şi beţi la masa mea“ şi nu cutreieră adunări vânzolite. pe scăriţa de oase li se urcă la cap bâjbâind ca un copil autist.



epilog (1)



zece mii de uşi deschide moartea în faţa celui răzvrătit. amară pacea dimineţii într-o celulă a condamnaţilor la moarte. sârmă ghimpată pe zid. în zid o uşă închisă. blindată. cu steagul pe frunte ros de nefiinţă numele lui ar putea fi NOAPTE. cărnuri de fier îşi întinde moartea în patul celui răzvrătit. au ars pământul şi l-au presărat cu sare. în şoaptă sub ferestrele trântite ale norilor îşi cheamă cel răzvrătit câneparii şi moartea. i-au scuipat în faţă fierea poveştilor. rugină şi piatră. imagini de graniţă. el e bătrânul ceasornicar lovit peste gură în trenul imperial. când moartea deschide zece mii de uşi în faţa celui răzvrătit.



epilog (2)



„cerul e gol să lăsăm urme“ spune cel răzvrătit când moartea i se urcă la cap bâjbâind pe scăriţa de oase ca un copil autist. „ucide-te pe tine în alţii“ îi susură la ureche diavoli mărunţi aduşi de spate peste puntea fratelui de pripas. şi-o mână fără degete îl ţine în dreptul ochilor de vrabie ai morţii în fiecare dimineaţă.


„deschide-mi gura“ cere el cu glas stins ghemuit printre rogojinile şi cuferele pierzaniei. „dă-mi puterea de-a dovedi de-a muri şi de-a scrie“. şi rămâne în faţa uşii. o cărţulie cu piele palidă aşteaptă ca dumnezeu să ia foc în salvia din marginea drumului. cu ochi dilataţi de spasmofilie cade şi cade până când lutul din el e-o cutie cu scrisori aruncate-n tranşeele spaimei. el tace fumează aşază ochelarii pe lumina roşie din oglindă şi podeaua care-i primeşte fruntea face dintr-un om singur un diavol singur. silabele negre joacă îmbrobonate în preajma lui înconjurându-l ca pe-un chivot smeads şi făţarnic. fără urmă fără înscrisuri şi fără legi. groapă cu var stins. o ţară. frâu răsucit la încheietura mâinii stângi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul