Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la Homer la Joyce

        Dan Cristea

Hermeneutica, artă sau tehnică a interpretării, trebuie să facă faţă tensiunii existente între text şi interpretul său. Astfel, dacă se adoptă o poziţie favorizantă textului, potrivit căreia înţelesul derivă din text, atunci subiectul care interpretează trebuie să se supună puterii transformative a acestuia. Dacă, dimpotrivă, receptarea este favorizată, atunci se afirmă implicit şi faptul că înţelesul textului se poate descifra doar prin iniţiativa creativă a interpreţilor săi.


 Pentru Nicolae Balotă însă, arta lecturii, aşa cum o concepe şi cum o profesează, presupune o rezolvare sau, cel puţin, o diminuare a tensiunii amintite, căci aceasta înseamnă atât încredere în text, cât şi o subversiune critică a sa. Lectura este dublă, recunoscând textul, pe de o parte, ca dat fundamental, dar încercând, pe de altă parte, să-l submineze, să-l deformeaze sau să-l convertească pentru a produce forme noi. Recunoaştem aici, ca şi în diverse părţi ale volumului de eseuri De la Homer la Joyce, unele din înrâuririle şi din afinităţile pe care hermeneutul Balotă le împarte cu E. R. Curtius, autorul monumentalei opere Literatura europeană şi Evul Mediu latin (1948), dar şi cu alţi reprezentanţi ai „filologiei romane“, precum Auerbach sau Spitzer. Artistul, după Curtius, este cel care „creează viaţă prin forme“. Critica, îmbinare a cititului cu scrisul, e, la rândul ei, literatură a literaturii sau o formă a literaturii al cărei obiect îl constituie literatura însăşi. În acelaşi timp, critica este forma sub care literatura afectează numărul cel mai mic de cititori; cu o vorbă a lui Stendhal, doar pe „happy few“.


Prologul la acest mic compendiu de literatură universală, intitulat Arta lecturii, din care am şi comentat câte ceva până acum, conţine însă o serie întreagă de idei, precizări şi disocieri, mai toate definitorii pentru spiritul şi formaţia autorului, pentru felul cum citeşte şi cum interpretează textele, atât de îndepărtate unele de altele în spaţiu şi, mai ales, în timp, acest fidel al unei „antice humanitas“, care se autodefineşte, printre altele, ca fiind unul dintre „împlinitorii artei“ sau ca unul dintre cei care cunosc beţia cu „ambrozie cuvântătoare“. După Balotă, critica, în sensul de scris şi citit interpretativ, poate să devină un mod de a fi, un mod de existenţă, capabil „să dea fiinţei noastre un rost particular“, atunci când „scrisul şi cititul îşi descoperă motivele şi finalităţile în propria lor sferă“. Cu alte cuvinte, când aceste deprinderi primare ale culturii noastre se întemeiază şi se motivează pe un alt scris şi citit. Arta lecturii, cea pentru care pledează hermeneutul umanist, nu se opreşte însă la textul cărţii sau al cărţilor ca limbaj, ci merge, năzuieşte mai departe, căci, pentru Balotă, „textul se situează în afara limbajului“, într-o lume, într-un univers  semiologic, unde totul, în noi şi în jurul nostru, se arată ca semne de interpretat. „Lectorul privilegiat“ – scrie Balotă – „nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de acestea, semnele naturii“. Spiritul acestui „lector privilegiat“ nu trebuie să fie neapărat enciclopedist, ci universalist, preocupat, altfel spus, de creaţiile care exprimă universalitatea şi integralitatea experienţei noastre, pătruns  de nevoia unei interpretări a totalităţii şi animat de o credinţă profundă în esenţa structural „livrescă“ a universului şi a condiţiei umane, ea însăşi definibilă ca purtătoare de valori. A citi în acest sens, conchide autorul, „înseamnă a textualiza universul văzutelor şi nevăzutelor“, săvârşind, în ultimă instanţă, o „semiologizare a lecturii“.


Ar fi o greşeală să vedem în interpretările acestui Cărturar, încrezător în revelaţia prin verb, vreo indiferenţă faţă de limbaj. Poziţia lui Balotă e net critică însă faţă de „logolatria“ (Bonnefoy) teoriei critice occidentale a anilor şaizeci şi şaptezeci („grămăticii timpului nostru“), precum şi profund disociativă faţă de valul imperialismului lingvistic care, în aceeaşi perioadă, a redus textul doar la mutaţiile şi permutaţiile jocului de cuvinte. Pentru Balotă, de exemplu, cuvântul rostit nu înseamnă anihilarea realului pe care îl desemnează, ci, dimpotrivă, acesta „echivalează cu evocarea, chemarea la viaţă a unei realităţi“. La fel de critic se arată Balotă în ce priveşte relativismul axiologic care a întovărăşit o bună parte a secolului trecut, marcată aceasta, după cum subliniază eseistul, de „criza ideii de om“, de „vasta criză a culturii“ sau de „marea derută metafizică şi morală“. Astfel, caracterizările negative ale secolului XX care ies de sub pana scriitorului sunt amare şi totodată elocvente în această privinţă: „secolul nostru, supus ispitelor nihilului“, „secol turmentat“, un „secol sărac în închipuirea unei comunicări desăvârşite“, „labirinticul secol XX“, un „secol adânc tulburat“. Răspunzând unei nevoi de necesitate şi permanenţă, arta lecturii ar trebui, în acest caz, să contribuie la „derelativizarea valorilor literar-artistice“, păstrând în acelaşi timp „conştiinţa unei relativităţi a formelor şi figurilor pe care o hermeneutică a textelor se cuvine să o pună în lumină“.


Literatura trecutului (care cuprinde mai mult de jumătate din însemnările de lectură ale autorului) are, aşa cum atrăgea atenţia şi Curtius, o prezenţă intemporală, care îi permite interferenţa cu literatura prezentului. În comunicarea cu operele trecutului se poate adopta o perspectivă istorică (citindu-l pe Shakespeare, de pildă, ca pe contemporanul reginei Elisabeta), o perspectivă actualizatoare, mai fecundă (citindu-l pe Shakespeare ca pe contemporanul nostru, aşa cum a procedat Jan Kott) şi o perspectivă mai ambiţioasă, dar şi mai consonantă cu militantismul umanist al hermeneutului. Aceasta ar fi perspectiva sincroniei literare, care dispune să-l citim pe Shakespeare ca pe „un martor al esenţialităţii umane şi nu numai al unei existenţe istoric cantonate“. Dar această „esenţialitate umană“, atât de venerată de toţi umaniştii şi atât de pusă sub semnul întrebării de toţi închinătorii relativismului, nu poate fi altceva decât o construcţie, o construcţie dedusă, la rândul său, din citirea „semnelor“ (ale artelor, ale actelor umane, ale culturii, ale naturii), care, pentru Nicolae Balotă, revelează o „ordine şi o regulă“. Lectura marilor opere literare, oglindă nu mai puţin clară a esenţei omeneşti prin valorile pe care aceste opere le încorporează, ne poartă paşii deopotrivă pe pământ, în cer şi în infern. Totul depinde de calitatea acestei lecturi, de pasiunea pusă în ea, de locul unde se opreşte ori de felul cum ştie să combine drumurile. Unii aleg să se oprească în infern. Lecturile lui Balotă îşi propun să străbată în toate direcţiile.


Este evident faptul că „omul cărţii“ care e Nicolae Balotă, şcolit la şcoala umanismului clasic, aderă la ordinea valorilor, degustând cu precădere operele care dau semnificaţie existenţei umane ori pe cele care aspiră spre cosmicitate, tinzând să se constituie într-un univers propriu. Pentru Balotă, cel mai înalt rost al omului este acela al ctitoriei, al creaţiei şi întemeierii, astfel că, pe urmele lui Hölderlin, poetul este în ochii săi, prin excelenţă, cel care „caută să dureze, întemeind şi rămânând“. Metafora întemeierii, de pildă, deschide în comentariu un periplu printre spirite înrudite în această privinţă, pornind de la Pindar la Hölderlin şi Eminescu. Tehnica aluzivă, pindarică, pe de altă parte, permite trimiteri la contemporanul T.S. Eliot. La fel, o altă metaforă, cea a fecundităţii, înrudeşte spirite precum Vergiliu şi Dante. Dar nici Faulkner nu-i străin de această calitate, prin forfota umană din romanele lui, ca şi prin „simţul marilor întreprinderi“. În plus, lectura romancierului american instigă în hermeneut o „încredere în perenitatea valorilor, într-o resurecţie oricând posibilă a tragediei, ca şi a epopeii“. Apropierile, adeseori neaşteptate, şocante, între vechi şi contemporani pot proveni şi din viziuni asupra lucrurilor considerate a fi asemănătoare, în ciuda distanţei de multe secole care îi desparte pe scriitori. Astfel, viziunea static-descriptivă din Plinius cel Tânăr e „un fel de contemplaţie în care modernii scriitori ai unei şcoli a privirii ar putea să descopere un precursor“. Inaderenţa, când există, se exprimă în mod elegant: „În loc de coborârea în Infern spiritul modern preferă co­borârea în neant, în nihil“.


În comentariile sale asupra cărţilor (constituind o parte a propriului jurnal de lectură), Nicolae Balotă chestionează cu precădere calităţile şi defectele „spiritului care prezidează la elaborarea unei opere“, căci opera exprimă, cum ar spune Spitzer, etimonul spiritual al autorului ei. De la acest spirit individual se deschid cercuri concentrice tot mai largi: spiritul unei şcoli sau al genului, spiritul epocii, spiritul unei literaturi sau al unei întregi culturi (ordinea latină, tradiţia solidă a empirismului englez, spiritul protestant american). Balotă se revendică, fireşte, de la ordinea latină. Este ceea ce-l determină să caute în opera cercetată un „centru“, „un punct interior privilegiat“, un sediu de unde întreaga lucrare ar putea fi cuprinsă cu privirea. Nevoia de a reface, prin viziune critică, o ordine bănuită se desăvârşeşte printr-o „cvasimistică năzuinţă“ de a se identifica, de a se uni cu opera în această presupusă interioritate a ei. Imersiunea înlăuntrul operei trece şi printr-o „imposibilă încercare a lepădării de sine“, căci, scrie Balotă, „scribul interpret apare în textele sale ca şi pictorul ce se zugrăveşte pictând în propriile sale tablouri“. Incriminată ca o „deşertăciune“, această apariţie în text a omului şi scriitorului Balotă constituie, din contra, unul din farmecele scrisului său.


 



Nicolae Balotă, De la Homer la Joyce –Eseuri, Editura Ideea europeană, 2007, 453 pagini.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul