Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Meditațiile lirice ale unei mari poete

        Dan Cristea

Regăsim în noua carte de versuri a Anei Blandiana multe dintre temele și motivele de reflecție care au alcătuit și substanța unor volume anterioare. Nu puteau, firește, să lipsească dintre meditațiile lirice din prezentul scrisului continuități și obsesii, așa cum sunt confruntările cu misterul existenței și cu moartea, cu timpul și cu articulațiile lui, din ființă și din conștiință, cu divinitatea, pusă față în față cu chinuitorele întrebări ale condiției umane, confruntări pe care le expun și volumul de poeme din 2004 (Refluxul sensurilor) și acela din 2010 (Patria mea A4).
Una dintre aceste continuități, elocvente pentru gândirea poetei, receptivă la toate angoasele intelectuale, se poartă în jurul temei neînțelesului. Iată, în această privință, abordarea Anei Blandiana din 2004, dintr-un poem al culegerii Reflexul sensurilor: “Tot ceea ce nu înțeleg mă ucide,/ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Și să nu le primească, și să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înțelegi./ Deci mori și acolo și astfel te naști,/ Mereu și mereu,/ Ca să poți înțelege/ Ceea ce e de neînțeles:/ Iată o definiție a nemuririi”.
Într-unul dintre poemele memorabile (nu puține!) ale culegerii de față, Reziduuri, unde titlul însuși vorbește despre natura obsesională a temei neînțelesului, aceasta capătă noi înfățișări, aliindu-și motivul nelinișii ( “Neliniștea care sunt eu însămi”, scria Ana Blandiana și într-un poem din 2010) și asociindu-și, în același timp, metaforele abisal-monstruoase ale adâncurilor oceanice: “Tot ce nu înțeleg/ Rămâne în mine,/ Reziduuri depuse în adânc/ Pe care/ Orice neliniște le răscolește/ Și le înalță-n vârtejuri/ de ninsoare inversă.// Apoi în troienele negre/ Se cască inenarabile taine,/ Asemenea monștrilor/ Care-și deschid fălcile/ Din nisipurile uitate/ Pe fundul oceanelor”.
Astfel, dacă am ține neapărat să formulăm o caracteristică de întreg a recentului volum semnat de Ana Blandiana (și cam asta, nu-i așa?, e ceea ce-și propune îndeobște criticul în analizele sale!), ne-am referi, în special, la figurările neînțelesului și ale sinonimelor acestuia (inenarabilul, nespusul, inarticulatul, inexistentul, ilizibiul, inaudibilul, incredibilul, și câte or mai fi) care ne asaltează, aproape din fiecare poem, precum fălcile monștrilor din versurile pe care tocmai le-am reprodus. Lirică gnomică, de mare complexitate și forță a minții, strânsă în sine, antidiscursiv, precum un arc, lirica Anei Blandiana redefinește și renumește atât realul cu ajutorul irealului, cât și irealul, recurgând, în sens invers, la obiectele realității. Cum scriam și cu alt prilej, poeta apelează frecvent la o estetică a îndoielii și a nelinișii, a confuziei și a nenumitului, creatoare de tensiune lirică, dar și de originalități cognitive. Înconjurând neînțelesul într-o multitudine de cercuri, Ana Blandiana pune în evidență  - vehement uneori, cu ironie sau cu tandrețe în cele mai multe cazuri – ilogismele din existență și din condiția umană, neocolind, bineînțeles, nici istoria (cea apropiată îndeosebi, cum se întâmplă cu poemele din acest volum Biserica translată și Sub zăpadă), nici condiția creatorului de poezie. Să observăm însă că atacarea ilogismului presupune, ea însăși, formulări ilogice (ilogice pentru opinia curentă), de ordinul afirmațiilor șocante, al enunțurilor enigmatice, în doi peri, ori al unor aparente absurdități. Toate acestea învăluie versurile Anei Blandiana, cu fața mereu întoarsă spre latura morală a lucrurilor, într-o atmosferă nu numai sentențiosă, dar și paradoxală.
Cu o ingeniozitate amintind de Arghezi, poeta obervă astfel, dându-se ca exemplu pe sine, că scrisul are ceva thanatic (vechea dispută între scris și oralitate), căci ucide “vorbele vii”, pentru a le depune cu penița pe pagină, întocmai cum insectele sunt prinse în ace în insectar: “De când mă știu am oroare/ De insectare,// De fluturii prinși în ace/ Lângă libelule și răgace.// Și totuși, ce altceva fac/ De o jumătate de veac// Decât să alerg după vobele vii/ Pentru a le prinde în gămălii,/ Pentru a le înfige penița în spate/ Între literele înaripate,// Ca să le fixez prostește pe pagină/ Ca-ntr-un cimitir în paragină?”. Într-un mod la fel de paradoxal, în primul poem al volumului, poeta declară că se încăpățânează să scrie “cu alb pe alb”, deși un asemenea scris ar fi de neînțeles. “Albitudinea” însă, opusă “literelor cu sclipici”, este o culoare morală, care cuprinde toate celelalte culori, însuflețind un scris al lui “acum și aici”, greu de descifrat, cum este, întotdeauna, și binele (“jerfă benevolă omenească”).
Acum și aici situează, de altfel, regimul de urgență în care se plasează întregul volum. Ca un pandant la Alb pe alb trebuie citit astfel poemul următor, Timpuri, care definește într-un chip și mai dramatic momentul de față din scrisul poetei. Finalul poemului, cu invocarea unui enigmatic “și mai azi”, în care se cade ca într-un abis, e splendid: “Doar acest moment,/ În care cazi/ Erodat de secunde,/ Există în același timp urgent/ Cu mai mult ca prezentul,/ În mijlocul căruia se ascunde/ Abisul altui prezent/ Și mai azi”. Un poem nu mai puțin tulburător, implicând, de asemenea, viața și moartea, dar și poezia (“adâncul din carte” și “întunericul dintre coperți) este muzicalul Printre clipe, care solicită suportul amintirii pentru prezentul enunțării: “Ca floarea tăiată/ Cu petale aripe/ Ți-amintești cum cădeai/ Printre clipe?// Și clipele cum/ Se dădeau la o parte/ Să te-ajute s-ajungi/ În adâncul din carte,// Unde stelele moarte/ Se transformă-n poeme/ Și nu e târziu,/ Și nu e devreme// Să pierzi veșnicia,/ Să renunți și să ierți./ Ți-amintești întunericul/ Dintre coperți?”.
Alături de aceste titluri, dintre poemele care ar mai putea fi considerate drept “arte poetice”, se cuvine să mai amintim Pauză de scris, Caii mei și Pe terasa cofetăriei. Din primul, exemplificând una dintre ipostazele neînțelesului, aflăm că “urletul în pustiu” (inarticulatul), care întrerupe, din când în când, “marile pauze” survenite în scrisul autoarei (“un hohot imens ca de fiară plângând”) e “singura formă de exprimare” pe care poeta nu știe s-o transcrie. Al doilea poem reabilitează expresia “a visa cai verzi pe pereți”, mutând-o din zona incredibilului peiorativ în sfera visului poetic: “Umbre verzi, caii mei noaptea-ntreagă alunecă,/ Brusc, când dau primii zori se întorc pe pereți/ Stau cuminți toată ziua adormiți și ridicoli/ Și visând goane lungi prin nămeți…”. Pe terasa cofetăriei pleacă de la un fapt banal, dar derutant, pentru a formula “utopia” unei poezii care s-ar dispensa de cuvinte: “Visez o poezie asemenea acelei întâmplări:/ Nu întâmplarea, de fapt,/ Ci trena ei de parfum/ Lăsată în urmă, ca o aglomerare de sensuri/ Neajunse niciodată cuvinte”.
Subtile, profunde, trecute prin filtre dintre cele mai fine se arată meditațiile Anei Blandiana pe tema timpului, care, cum zicea Claudel, nu e altceva decât sensul vieții. Într-o suplicație emoționantă (Din oglinzi), timpului care schimbă i se opune coerența sinelui care rămâne. Timpul oglinzilor e prezentul, care îmi certifică existența, timpul fotografiilor, trecutul: “Nu mă înlocui,/ Nu pune în locul meu/ Altă ființă/ Pe care s-o consideri tot eu/ Și-n zadar/ S-o lași să îmbrace cuvintele mele./ Fie-ți milă de ele/ Dacă nu ți-e milă de mine,/ Nu mă obliga să dispar/ În fața unei străine/ Care-mi poartă numele/ Fără rușine,/ Fără să mă imite măcar/ Ca și cum/ Nu m-ar fi cunoscut niciodată./ Nu încerca să pretinzi/ Că sunt eu, dar schimbată,/ Nu mă umili/ Ștergându-mă din oglinzi./ Lăsându-mă doar în fotografii”.
În viziunile poetei, timpul ar putea fi imaginat ca un “flagel”, ca un “virus” care “lasă urme adânci în carnea pe care-o atinge” (Boală). Imunitatea față de timp ar fi totuși mai greu de suportat pentru că timpul suntem noi și raporturile noastre cu lucrurile. Bătrânețea însăși e o boală de un fel special și greu de înțeles. Meditația gravă a poetei spune însă cu mult mai mult decât simpla definiție: “Dizolvarea înceată în ani,/ Ca-ntr-un acid corosiv/ Despre care la început credeam că-i o mare/ Unde înotam cu plăcere,/ Fără să-mi fie/ Frică vreodată;// Dizolvare/ Înceată,/ Nu un accident, nu o deviere/ Dintr-un regn într-altul, ci/ Misterioasa, nesfârșita chimie/  Căreia nu i te poți împotrivi/ Pentru că nu o înțelegi,// Dar știi/ Că singura apărare/ Ar fi să ieși din mare/ Și să mergi/ Singur mai departe,/ Dar tot în moarte”. 
Poeta, care aude timpul “scârțâind ca un scripete ce ridică și sfâșie clipele”, sugerează într-alt loc, cu delicatețe desăvârșită, inexprimabilul unei “ore frumoase în veșnicie”, eternitatea fiind timpul visului: “Ce oră frumoasă:/ Cerul albastru deschis/ Prins într-o plasă/ De fulgere mute,/ Pentru că tunetele nu vor/ Să se mute/ În vis!// Ce oră frumoasă,/ Așa cum stă ca o oază/ În ochiul viitor/ Al furtunii/ Sub pleoapa de nor,/ Pe care scriu versuri lăstunii!// Fără să fie/ Nici somn, nici trezie,/ Ce oră frumoasă/ În veșnicie…”. Capacitatea uimitoare a Anei Blandiana de a redefini, de a regândi obiectele și noțiunile, ca și cum ar umbla în interiorul lor, iese în evidență de pretutindeni. Iată poemul Overdoză:  “Oboseala, ca o boală mortală/ Provenind din excesul de viață/ Așa cum frunzele cad/ De prea mult soare/ Încă din august./ O supradoză de viață/ Mă va împinge dincolo/ În septembrie,/ În somnul din care/ Voi mai încerca să visez/ Octombrie, Noiembrie, Decembrie…”. Sau iată finalul din poemul Dreptul la umbră: “Nu mă lăsa singură/ Pe țărmul lucid./ În insuportabila lumină a insomniei/ Unde nu ai nici măcar/ Dreptul la umbră,/ Pentru că umbra/ E considerată un atentat/ La singurătatea luminii”.
Și exemplele pot continua. Astfel, îngerii sunt “schițe neterminate de plante”, cărora Creatorul, obsedat de perfecțiune, n-a apucat să le pună rădăcini în pământ. Într-o figurație imaginară, care i-ar fi plăcut la nebunie lui Bachelard, mesteacănul e “incendiu verde despletit de vânt/ la capătul dinspre cer al lumânării” și, totodată, un “prea înalt înger vegetal”. O clepsidră fără nisip e o “formă fără fond”, o inutilitate prin care poate picura neantul. În fine, orologiul fără ore arată timpul fără timp, acronicul Niciodată: “Îi scoseseră orologiului orele/ Așa cum poți scoate/ ochii unui animal/ Ca să nu mai vadă./ În locul celor 12 cifre/ Se aflau acum doar/ 12 găuri negre ale universului/ Prin care/ Puteai să zărești marele/ Infern al mașinăriei,/ Unealta/ Continuând să învârtă/ Arătătoarele/ Ce pipăiau orbește cadranul/ De la o gură la alta,/ Fără să știe ce arată.// Fără să știe că arată/ Un timp numit Niciodată”.
Fiecare nou volum de poeme al Anei Blandiana reprezintă o invitație de a aprofunda lumea.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul