Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vulnerabilitate şi putere

        Ioan Groşan

Acum cāţiva ani o bună amică din cartierul Drumul Taberei, ştiind cāt de mult iubesc poezia, m-a rugat s-arunc un ochi peste o carte de versuri scoasă la imprimantă şi să-mi dau cu părerea, dacă e ceva de capul ei sau nu. Singura informaţie era că volumul aparţine unei tinere poete care vine din Republica Moldova. Informaţie care m-a pus īn gardă: mă temeam să nu fie vorba de vreun epigon tradiţionalist al lui Grigore Vieru ori Nicolae Dabija, poeţi mari īn linia lor, dar care, imitaţi fără talent, pot da naştere la urmaşi basarabeni catastrofali, esteticeşte vorbind. Īnsă de la primele pagini mi-am dat seama că am īn faţă cu totul altceva, o poezie modernă, postmodernistă dacă vreţi, īnchegānd un univers straniu, inedit (cel puţin pentru mine) īn tematica sa: tematica... moliilor. Să recunoaştem că, oricum, nu e la īndemāna oricui să-şi construiască o īntreagă carte pornind de la aceste minuscule fiinţe care le dau atātea bătăi de cap nu numai gospodinelor. ci, poftim, chiar unei autoare lirice! Şi dau exemplu un singur poem ca să se observe din ce unghiuri neaşteptate e abordat un anume gen de realitate:"Mă īnspăimāntă privirea asta a ta/ neagră, ca doi ochi de molie./ Şi, mai ales, mă īnspăimāntă să simt/ cum roade lacom/ īn pieptul meu, din pieptul meu./ Īncă puţin şi simt cum mi se rupe ceva,/ parcă īmi rozi din suflet cu privirea ta,/ de Molie./ Cum ar mai zbura sufletul meu acum,/ cum să se ridice la nori?/ Ciuruit şi zdrenţuit/ de foame de Molii?" ("Privire de Molie"). Īn fine, la sfārşitul lecturii, i-am spus amicei mele nu numai că volumul e bun, ci, īntru sprijin, i-am scris şi un mic cuvānt īnainte. Bucuroasă, amica m-a invitat a doua zi la o terasă īn Drumul Taberei şi, spre marea mea surpriză, a invitat-o şi pe poetă, Doina Postolachi, să ne cunoaştem. Văzānd-o, am avut un şoc: nu numai că era foarte frumoasă, dar īntreg fragilul ei trup se sprijinea īntr-un baston. Aşa am aflat că scriitoarea era atinsă de o maladie rară cu care se lupta cu demnitate şi īndārjire, fără să se lase doborātă de o nenorocire care, probabil, i-ar fi povārnit pe mulţi.
Mărturia tulburătoare a acestei lupte fără hodină o am īn faţă şi se numeşte "Scrisul, īntre Vindecare şi Destin". Este un roman autobiografic, urmărind pas cu pas cāţiva ani teribili din viaţa autoarei, care īşi scrutează la modul profund traiectul existenţial de la primele semne ale bolii şi pānă īn prezent. Eventualul cititor să n-aibă o clipă impresia că va da peste o carte lacrimogenă, īn care naratorul īşi plānge de milă; dimpotrivă: semnul fundamental al volumului este luciditatea, ("Am nevoie să īnţeleg. Şi să rămān lucidă", se spune īntr-un loc),una neiertătoare şi cu atāt, literar, mai expresivă. Iată de pildă un pasaj de la īnceput: "Dacă ar trebui să renunţ la vreo emoţie, ca să-mi salvez sufletul, īn cazul īn care amorţirea continuă să crească şi să se extindă, aş face-o. Dacă o condiţie ar fi să aleg o emoţie, la care să renunţ fără regret, pentru a-mi salva cele cāteva emoţii frumoase, restul corpului (din care vie şi neamorţită a rămas doar mintea) şi poate că şi viaţa - aşa cum te vezi nevoit să renunţi la un deget cangrenat pentru a-ţi salva tot piciorul - această emoţie ar fi FRICA" .  Şi, īntr-adevăr, chiar dacă nu dispare īn īntregime (fiindcă, vorba nepieritoare a lui Gheorghe Crăciun, "trupul ştie mai mult"...), FRICA e surclasată de această impresionantă bătălie de salvare a fiinţei ca sinteză īntre corp şi spirit. Iar soluţia găsită după luni chinuitoare este una dublă: lectura şi scrisul. O mărturiseşte chiar autoarea: lectura la ea este "un job", o slujbă de opt ore, precum are orice angajat la stat ori la o firmă privată. Citeşte zeci de cărţi, īn special cele de spiritualitate sau scrise de bioterapeuţi, lucrează la un roman ("601", apărut īntre timp), nu stă o clipă locului, chiar dacă "locul" e spaţiul īngust al unei garsoniere bucureştene, un compartiment de tren, pronaosul unei biserici sau un cabinet medical.                                   
Căci autorea, īn căutarea unui leac miraculos, ajunge pānă-n Armenia, Brazilia, Italia (unde ia şi un premiu pentru poezie!), perindānd prin faţa ochilor noştri personaje care de care mai interesante, mai rar de găsit īn alte īntreprinderi epice: vindecători, vraci, ghizi cupizi, gazde miloase etc. Ba, din cānd īn cānd, neaşteptat pentru materia cărţii, Doina Postolachi are şi umor: Mi s-a spus că e o boală rară. De ce nu mă mir. Şi eu sunt o fată rară, şi numai o boală rară s-ar putea lipi de mine".
Dar peste tot şi toate pluteşte credinţa continuă că terapia cea mai puternică e scrisul, că vulnerabilitatea fiinţei poate fi depăşită prin puterea cuvintelor. "Mă vindec scriind", spune prozatoarea, şi e una din cele mai tulburătoare mărturisiri pe care le-am citit īn ultima vreme, valabilă şi pentru scriitori "sănătoşi".


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul