Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Micro-monografii critice

        Radu Voinescu

Rigoare a interpretării, informaţie solidă, provenită dintr-o îndelungată experienţă de lectură, metodică şi vastă, deprindere de a medita asupra sensurilor operelor, la nevoie chiar după re-lectura practicată din dubitaţie filosofică, plurivalenţă a mijloacelor de abordare a textului, susţinută de preocupare pentru încadrarea teoretică, pertinentă punere în context, atenţie pentru nuanţe, stil captivant al demonstraţiei şi, nu în ultimul rând, o nedisimulată plăcere a analizei sunt numai câteva dintre trăsăturile comentariului critic al lui Nicolae Bârna. Altfel spus, unul dintre acei critici care nu încredinţează tiparului o opinie decât după ce s-au convins că au întors problema pe toate feţele, că i-au evidenţiat toate articulaţiile. La acestea se adaugă – într-un contrast de care criticul e permanent conştient şi pe care are grijă să îl argumenteze de fiecare dată – şi o afirmare deschisă, aş zice chiar răspicată, a angajării personale.
Volumul Puntea artelor (Editura Ideea Europeană, 2016), antologie de comentarii literare orientate către nume şi cărţi importante ale prozei noastre contemporane (deceniul zece şi primul deceniu după 2000), ilustrează trăsăturile de mai sus şi încă altele. Discursul lui Nicolae Bârna ţine şi de obiectivitate analitică, şi de subiectivitate, de judecata proprie; concret, scrie despre autori în care crede, care îi plac, spre deosebire de exerciţiul criticii de întâmpinare curente, unde se comentează şi cărţile mai puţin izbutite sau cele ratate. Dincolo de ataşamentul mărturisit pentru literatura scriitorilor comentaţi, se remarcă, în textele reunite aici nu fără o intenţie de construcţie, faptul că mai înainte de această „îndrăgostire”, criticul s-a aplecat asupra subiectelor sale cu armele teoriei în mână. Notaţiile ce vizează teoria şi încadrarea în contextul literar şi în opera scriitorului respectiv sunt mai consistente sau mai lapidare (spunând, aşadar, esenţialul), dar nu lipsesc niciodată, ceea ce indică limpede că nici o abordare nu are la bază empirismul unei simple plăceri estetice. În critica noastră, stilul de a face scurte racorduri cu teoria îi este propriu mai ales lui Nicolae Manolescu, care îl utilizează cu o anumită graţie chiar, găsind formule concise şi uneori memorabile pentru a defini şi pentru a situa o operă şi un autor. Nicolae Bârna recurge, ca marcă proprie, la o mai pronunţată apăsare pe această pedală (cam aşa cum funcţionează pedala din dreapta a pianului, lungind sunetele, amplificându-le), la fel de preocupat de încadrarea operei, aşa încât adesea principiile teoretice intervin mai extensiv, luându-şi precauţia de a oferi cititorului suficiente disocieri, legături, lămuriri, atât din punct de vedere general, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea în care versiunea interpretativă a criticului trebuie combinată cu un presupus punct de vedere ideal.
Pentru Nicolae Bârna, „...opera literară, a cărei condiţie definitorie e polisemia, nu conţine vreo teorie ştiinţifică prestabilită şi pre-formulată, vreun «mesaj» preexistent limpede enunţat. Totul sau întregul, mesajul global rămâne variabil, supus configurării anumite a lecturii individuale. Ceea ce nu înseamnă că mare parte din lecturi nu coincid, în datele lor esenţiale, între ele şi cu «lectura» auctorială. Aici, în aceste zone de coincidenţă, de intersecţie, de suprapunere e de căutat «mesajul».” Şi dacă avem o teorie, se înţelege că aceasta însăşi are la bază o filosofie asupra operei şi asupra „relaţiei critice”, în virtutea căreia funcţia cognitivă a artei – y compris a celei literare – este una „specifică, ireductibilă la alte limbaje”. Preocuparea criticului este, pornind de aici, căutarea sensului celui mai apropriat.
Comentariile din Puntea artelor depăşesc, în majoritatea cazurilor, având în vedere şi premisele expuse mai sus, spaţiul şi amplitudinea ideatică tipice unei cronici de întâmpinare din revistele literare săptămânale, supuse unor inevitabile constrângeri de spaţiu. Criticul ţinteşte să spună cât mai multe, aşa că s-a îndreptat către publicaţii care i-au putut oferi spaţiul necesar. De fapt, Puntea artelor reia cele douăzeci şi şapte de comentarii din Prozastice (Editura Institutului Cultural Român, 2004), la care adaugă un număr apreciabil de texte nepublicate în volum, douăzeci şi opt, plus două răspunsuri la anchete literare relevante pentru paradigma momentului, în intenţia de a contura un tablou mai detaliat al perioadei, dar şi al creaţiei scriitorilor despre care se vorbeşte. Perioadă din care decupează proza, având, în acelaşi timp, încredinţarea, ca şi alţi doi-trei critici la vremea respectivă, că miza acesteia trebuie să fie pe ficţiune, pe poveste.
Astfel, opera lui Nicolae Breban beneficiază de şase texte, cea a lui Dumitru Ţepeneag de cinci (la o privire mai atentă, se remarcă faptul că, de pildă, „Humor şi transhumanţă” este compus din mai multe fragmente sau subcapitole, de bună seamă apărute în serial), a lui Livius Ciocârlie de trei, la fel cu ale lui Mircea Cărtărescu. Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Ecovoiu, Liviu Ioan Stoiciu (ca prozator), Petru Cimpoieşu, Cătălin Ţârlea, Bogdan Popescu, Daniel Bănulescu au câte două. Toate sunt adevărate micro-monografii critice, la sfârşitul lecturii părând că nu a mai rămas vreun aspect neinvestigat al operelor luate în discuţie. De departe, autorul privilegiat, ca tratare şi ca număr de pagini, este Dumitru Ţepeneag, care are parte, astfel, de o adevărată „întoarcere acasă” din perspectivă critică, prin comentariile lui Nicolae Bârna infuzate de un nedisimulat entuziasm şi de o discretă afecţiune. De altfel, titlul antologiei, dincolo de alte conotaţii, este preluat de la cel de-al doilea roman al trilogiei lui Ţepeneag: Hotel Europa, Pont des Arts şi Maramureş. Entuziasmul este vizibil şi în celelalte texte – nu o dată asumat expressis verbis şi motivat, cu precauţiile de metodă cuvenite – şi e mai puţin obişnuit la criticii de o asemenea formaţie şi cu o asemenea bosă analitică. Nicolae Bârna îşi asumă riscul de a se plasa în contradicţie cu opinia referitoare la unii dintre cei pe care îi discută, Nicolae Breban, Marin Sorescu şi alţii, care tindea să prevaleze în rândul unei părţi a criticii în respectiva perioadă. Îşi îngăduie luxul să dezbată literatura dincolo de mode. Pariul său este pe durata lungă şi nu pe cea scurtă a istoriei literare.
Substanţiale se prezintă şi analizele la cărţile lui Alexandru Vona, Sorin Titel, Ion D. Sârbu, George Bălăiţă, Marin Sorescu, Valeriu Cristea, Augustin Buzura, Gheorghe Iova, Dora Pavel, Octavian Soviany, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu, Nichita Danilov, Dan Perşa, Ion Manolescu, Filip Florian, Alexandru Vakulovski.
Unele dintre comentarii sunt purtătoare ale unui incisiv militantism, îndreptat către susţinerea „reabilitării ficţiunii” – punct de vedere a cărui validitate a fost confirmată (nici nu avea cum altfel) de evoluţia scrisului nostru în ultimii zece-cincisprezece ani) –, inclusiv prin combaterea ideii contrare, susţinute de adepţii textualismului şi ai postmodernismului. În aceste condiţii, tonul criticului devine destul de caustic.
Comentariile de frumoasă ţinută din Puntea artelor au, printre altele, darul de a contribui la depăşirea prejudecăţii legate de sărăcia în valori a prozei noastre din anii ’90, scriind, totodată, un interesant capitol de istorie literară (de citit neapărat articolul despre romanele „apocaliptice”).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul