Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singurătatea leopardului

        Emil Lungeanu

Gurile rele povestesc cum mersese Monşer cu manuscrisul Celui mai iubit dintre pămīnteni la „cel mai iubit fiu al poporului”, luīndu-şi precauţia de a-l consulta, de teamă că paginile referitoare la sovietici ar fi putut să-i scandalizeze pe marii vecini şi pretini. Dar, spre surpriza lui, īmpuşcatul i-a zis să le lase aşa cum erau, „să se spună cinstit cum a fost atunci”, īn schimb – unde dai şi unde crap㠖 s-a declarat dezamăgit că romanul īi neglijase pe foştii luptători ilegalişti.
Tot cam aşa, prins īntre ciocan şi seceră, se vede şi Evsei, eroul lui Geo Naum din romanul Pedeapsa de sine (Edit. Limes, 2016), atunci cīnd, īn toamna lui ’89, i se cere la serviciu să-i păcălească pe partenerii sovietici cu documentaţia unui proiect de inginerie navală, incompletă şi trucată. Ruşii īnsă, la curent deja cu īnşelătoria pusă la cale, īl previn că se va lăsa cu scandal diplomatic şi că măgăreaţa va cădea pe capul lui. Īmpăcat cu gīndul că proceda cinstit, navalistul le dă pe ascuns documentaţia corectă, dar, după plecarea lor, un coleg bine informat īl pune īn gardă că fusese descoperit şi-l īndeamnă să fugă neīntīrziat īnainte de a se pomeni arestat. Că vorba lui Farfuridi : „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi”. Atunci, cu conştiinţa īmpovărată de oprobriul şi persecuţiile pe care familia avea să le sufere din pricina inculpării lui, Evsei, lăsīnd impresia că ar fi fugit din ţară, se autopedepseşte izolīndu-se īn sălbăticia Deltei Dunării vreme de paisprezece ani. Sihăstria lui ia sfīrşit abia după ce, dintr-o revistă de afaceri aruncată de nişte turişti, află că īntre timp dictatura se prăbuşise, că nimeni nu-l vīna şi nu existau motive pentru a se mai ascunde. Se īntoarce deci acasă pentru a-şi explica īn fine lunga dispariţie şi află consternat că ameninţarea cu arestarea fusese doar o īnşelătorie pusă la cale de colegul său pentru a-i lua locul, iar purgatoriul īn Delt㠖 o ispăşire complet inutilă. Doborīt de această revelaţie post festum şi tratat ca un străin de propria familie, nu-i mai rămīne decīt să facă acum cale-ntoarsă pe tărīmul mai primitor al pelicanilor şi al lişiţelor.
Pentru aceia care n-au luat īncă niciodată antidepresive, lectura unui atare roman este, fără doar şi poate, momentul cel mai bun pentru a īncepe. Eccleziastul, cu cele doar cīteva pagini ale sale, e deja destul ca să-ţi scadă pH-ul din sīnge sub 7,35, darămite o poveste a zădărniciei ca aceasta īntinsă pe trei sute de pagini ! Şi unde mai pui aerul de canal veneţian : pute a peşte de trăzneşte. Din fericire, īl mai ventilează din cīnd īn cīnd amintirile eroului şi jurnalul de şantier al noului său habitat natural, construit pas cu pas cu improvizaţii robinsoniene, unele de un pitoresc cinematografic comparabil cu seriile Discovery dedicate lecţiilor de supravieţuire īn condiţii de mediu extreme. Ermitajul lui Evsei ar putea dezgropa o predică a Sf. Bernard putredă de opt secole – „pădurile te vor īnvăţa mai multe decīt cărţile” (ilustrată de nenumărate exemple, precum al lui Evrard de Breteuil, idolul Carbonarilor, care īn 1073 īşi părăsise viaţa de aristocrat spre a deveni miner īn adīncul codrilor), doar că izbīnda lui nu are absolut nimic de-a face cu apologia virtuţilor morale şi spirituale atribuite pustietăţilor de medievali. Oricīt l-ar fi apropiat sihăstria pe dīnsul de Dumnezeu – cum observă Lucian Gruia īn Modalităţi literare īn romanul Pedeapsa de sine de Geo Naum – , efectele pustniciei lui nu trebuie confundate cu cauzele. Ostrovul lui Evsei nu e vreuna din insulele Lérins locuite timp de opt ani şi date pildă teofanilor de nobilul Euches ori niscai insulă nordică īmpărţită de călugării celţi cu albatroşii, ci un loc de penitenţă comparabil cu fostele lagăre din Marea Egee din vremea regimului Metaxis, sau mai degrabă cu micuţa d’If din golful Marsiliei. Strict schematic vorbind, Evsei Evseevici, şi el tot un navalist „conspirator”, izolat şi uitat de restul lumii paisprezece ani de zile, e un Dantčs pe de-a-ndoaselea, īntemniţat din proprie iniţiativă. Caracteriologic īnsă, acest voluntariat, ca şi alegerea de a-i trata cinstit pe partenerii de afaceri ruşi, īl desemnează ca pe un personaj de tip camilpetrescian, dintre acei „oameni cu curaj şi caracter” ieşiţi din comun despre care vorbea Hesse, īnstrăinarea lui de lume nefiind prin urmare doar conjuncturală, ci chiar tipologică. Dovadă şi decizia epilogală de a se-ntoarce „acas㔠īn lumea apelor şi a grindurilor, asemeni leopardului sortit de la natură ad solitudinum libertatem , după ce lumea semenilor īi īntorsese spatele.     
Iar după pilda propriului erou, la fel şi autorul, tulcean după obīrşie, şi-ar putea spăla īn apele Dunării păcatele cele cu voie sau fără de voie ce apasă asupra textului. Un viciu, bunăoară, īntīlnit şi īn Vera sau īn Năzărirea lui Haralamb, este comentariul du dehors cu care se introduc meditaţiile şi raţiocinările personajului, cu totul de prisos : „Iată ce gīndea Evsei, aşa ca un exerciţiu de vorbire, īn lipsa unui partener de dialog : <Probabil că a fost cercetată de Miliţie pentru dispariţia mea.> etc. Sau, mai la deal : „Iată cum continua Evsei, gīndind, să povestească unui prieten imaginar prin ce trecuse el (...) Acum vorbea singur, din nevoia de a vorbi, de a nu-şi pierde acest atribut de fiinţă raţională şi vorbitoare”. Această naraţiune pe două voci, īncrucişīnd procedeul analitic cu cel expozitiv, e precum calamburul lui Păstorel dat replică lui Bacalbaşa : „Ba cal, ba şa, ba măgar !”. Nu este, adică, nici ghidajul auctorial al lecturii din stilul direct (cf. „Să-l lăsăm pe Danglars īn prada duhului rău şi să-l urmăm pe Dantčs” etc.), nici īmprumutul de voce auctorială făcut personajului din stilul indirect liber, ci o punere a personajului sub tutelă ca īn literatura pentru copii. O altă pacoste este suprasaturarea naraţiunii cu observaţii şi abordări ştiinţifice după metoda zolistă : „Faptul că organismul lui, cu sīngele de grupă 0/I, era capabil să asimileze foarte uşor carnea de pasăre şi peştele fără să aibă nevoie de legume, a fost un atu esenţial īn supravieţuirea sa. Avea parte de un aparat digestiv robust” etc. Ce-i drept, dacă plănuieşti cumva să-ţi faci concediul īn Deltă, ai multe lucruri folositoare de īnvăţat din toată această documentare (inclusiv noţiuni din păsăreasca barcagiilor şi a pescarilor, ispol, ghionder, saulă, vintir etc.), ba poate chiar vitale, fiindcă nu se satură mistreţii dacă-ţi mănīncă doar laptopul şi telefonul celular.
Roman al situaţiilor-limită şi al imperativului moral caracteristic „sufletelor tari”, Pedeapsa de sine rămīne o reuşită lecţie de viaţă pentru toţi aceia ce-şi aleg profesia de om. Imensul său potenţial problematic şi structura circulară fac tentantă eventualitatea ca  autorul, asemeni propriului personaj reīntors īn Deltă, să-i reia cīndva povestea, ori altul s-o dezvolte intertextual, aşa cum a procedat J.M. Coetzee cu romanul lui Daniel Defoe acum trei decenii. La drept vorbind, singurătatea lui Evsei e apăsătoare īn aşa măsură, că-ţi vine să-i trimiţi şi lui vreun Vineri să-l īntīlnească, barem preţ de-o vizită. Ori poate chiar un interviu ? Cert este că, īn această carte, Geo Naum s-a īntīlnit cu el īnsuşi, iar acest lucru e primul important pentru orice romancier autentic. Coperta ar fi putut chiar să-i omită numele, precum ediţia princeps 1719 din The Life and Strange Surprizing Adventures of Robinson Crusoe of York, Mariner : „WRITTEN BY HIMSELF”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul