Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sevraj

        Andreea Hedeș

Denisa Duran s-a născut pe 22 august 1980 la Rădăuți. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și un master interdisciplinar la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul aceleiași universități, cu o teză despre sound poetry, coordonată de Sorin Alexandrescu. A debutat cu volumul Pufos și mecanic (Vinea. 2003), pentru care a primit Premiul de debut al Asociației Scriitorilor din București, urmat de Omul de unică folosință/ Sisposable People (Galway Print, Irlanda, 2009), Sunt încă tânără (Tracus Arte, 2012) și Dorm, dar stau cu tine (Charmides, 2014) considerat un volum experimental. Primele trei cărți au fost semnate cu numele Denisa Mirena Pișcu. Împreună cu artistul austriac Bruno Pisek, a realizat lucrarea radiofonică Bucharest nowadays is beautiful, isn"t it?, difuzată la ORF – Kunstradio în 2015.


Învelit în propriul trup este cel de-al cincilea volum de poeme al Denisei Duran, volum apărut la Editura Cartea Românească, 2016. Iată confesiunea poetei: "Am scris aici un volum despre mai multe feluri de iubire. O carte din care am scos poemul: "(ne)liniștea pe care mi-o dai tu/ e (ne)liniștea pe care mi-o dai tu”. Continua izbire de marginile corpului – în care ne ascundem - și de marginile minții – în care evadăm. O matrioșcă – păpușă cu mai multe suflete ce se înghit unele pe altele și se țin la adăpost. O matrioșcă încercând să rămână întreagă." Cele două motto-uri ale volumului circumscriu același centru de interes: ”A iubit atât de intens încât la moartea lui a lăsat două trupuri.”(Ion Mircea) precum și "(...) Corpul lui deasupra corpului meu levitează la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie. Dorința” (Floarea Țuțuianu). Despre aceeași temă predilectă a poetei amintește și Al. Cistelecan pe coperta IV a volumului: ”Denisa Duran (ex-Pișcu) și-a făcut mereu, încă de la debutul cu Pufos și mecanic, investigații corporale, chiar dacă tema corporală nu părea una centrală (...). Încetul cu încetul peripeția corporală a devenit oarecum peripeția biografică decisivă (...).” Această temă a corpului o găsim însă ca fiind mai mult decât o istorie a corpului și a sufletului... aferent. Corpul devenit, iată, mediu și în același timp limbaj predilect de expresie a angoasei, a obsesiei schizoide, este și (porta)voce lirică, o foarte delicată sugestie experimentală: corpul ca pretext și text al poeziei, corpul învelit în corp, cele două corpuri ale iubiților și, mai cu seamă, cel de-al treilea corp, al sentimentului de iubire dintre cei doi, prezență permanentă în text, dar o prezență fie subtilă, abia simțită fie apăsătoare, după cum permite jocul de lumini și umbre al poemelor. Astfel, pentru Denisa Duran poezia devine limbaj al corpului, expresia căpătând, așa cum am arătat, noi semnificații. Între corpul iubitei și corpul iubitului, ”la un centimetru distanță” levitează iubirea cu trupul său diafan, aerat și fluid în același timp, care curge printre degetele amintirii și care, împrăștiat în infinitul amintirii de cataclismul eșecului este căutat cu ajutorul poeziei, pentru ca, așa ca în vechi mituri, bucată cu bucată, alipite liric, să reîntregească trupul iubirii, cu speranța că dorul, durerea, dorința au, cumulate, o voce destul de puternică pentru a rechema la viață o iubire pierdută. În fapt, această voce convertită în poezie este menită să insufle o nouă viață, binecuvântată sau damnată cu o formă de eternitate, cea lirică. Itinerariile acestei peregrinări sunt, desigur, interioare. Amintirea, emoția, senzația sunt notate cu minuție în poemele - fișe clinice. Acestea, împreună cu secundele/ orele/ zilele postapocaliptice, apocalips fiind în acest univers ratarea iubirii, sunt supuse unei evaluări riguroase. Ele înseriază, pe lângă mai multe feluri de iubire și contrapunctul coagulat în mai multe feluri de durere. Poeta fluidizează pierderea iubirii ca sevraj captat în picături lirice reinterpretând clasicul haiku. Fiecare poem este simultan boală și remediu, respirația și pauza dintre respirații, în speranța unei izbăviri, oricare ar fi aceea. Este aici o gimnastică a sufletului între autoscopie și alegorie, trezind empatia cititorului către temele esențiale, pivotante, ale literaturii (Eros, Thanatos) obiectivate într-o manieră personală, interioară, garantând o voce distinctă din care se coagulează un univers guvernat de o mitologie proprie în care cititorul are libertatea de a explora nestingherit această poveste de iubire revelată fără emfază. Denisa Duran face poezie din mica istorie, dintr-o altă poveste de dragoste. A câta de la începutul umanității oare? Dorul, durerea, dorința sunt trasoare ce luminează înaintarea prin curțile interioare ale sufletului îndrăgostit, ale sufletului pustiit așa ca prin labirintul unui refugiu postapocaliptic: iată femeia, pare să spună punctul final al periplului. Denisa Duran nu adâncește vechi meditații asupra iubirii, a vieții, a omului, nu accentuează sensuri sau răspunsuri ci aduce în poezia sa prospețimea începutului primei întrebări, emoția primordială a unui Big-Bang personal, adevărul că odată cu fiece om se naște o lume, lumea și cu fiece iubire sfârșită și lumea se face țăndări și odată cu ea și trupul diafan al iubirii, căci dacă dragoste nu e, nimic nu e... Și rămân rănile, iar acestea sunt expuse cu discreție și sfială, livrate ca eliberare, ca o ruptură în serialitatea dureroasă a amintirii fișate în poemele inventar, atent concentrate și limpezite: "Sângele mi se usucă în vene, un praf moale, inofensiv,/ lovindu-se de pereții vaselor/ la orice mișcare - / o plantă uscată într-un plic de ceai, // Ca un cub Rubik ămi răsucesc mintea/ pe toate părțile./ Nimic nu mai funcționează în mine – numai eu,/ aceeași mereu." (Ca un cub Rubik îmi răsucesc mintea)


”Învelit în propriul corp”, cea mai recentă carte a Denisei Duran propune o călătorie prin interstițiile durerii, acolo unde poemele dansează cu o matissiană fluiditate (cu o expresie a lui Dan Hăulică) pe linia subțire dintre gestiunea dependeței de iubirea pierdută și îndelungatul travaliu al dezvrăjirii acesteia, dintre recuperarea unei libertăți necăutate și abandonarea în patima iubirii, din această ambiguitate născânduse tensiunea incandescentă care irigă corpul poemelor impresionând lirica acestora asemenea substanței fotosensibile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul