Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Povești de pe dulci meleaguri

        Monica Grosu

Prin romanele și volumele de proză scurtă publicate, Mircea Daneliuc s-a dovedit un scriitor provocator, cu atât mai mult cu cât vine din zona teatrului și a regiei, aducând în literatură o componentă în plus, ludicul, histrionismul, energia totalizatoare, adică înfățișând existența umană dintr-o pluriperspectivă: de la grotesc la estetic. Fără îndoială, Mircea Daneliuc dă glas unei nevoi experimentaliste, de aceea poate practica detașat, la rece, mai multe tehnici narative și mai multe tipuri de discurs. Această diversitate poate fi probată atât în roman (Pisica ruptă – 1997, Apa din cizme – 2000, Strigoi fără țară – 2001, Petru și Pavel – 2003, Ora lanti – 2007, Ca un grătar de mici. Un picior de plai cu șpițul 2013), cât și în proza scurtă (Două spălări pe cap – 2010, Băiatul fără sprâncene – 2012), unanim recunoscute de critica literară și alcătuind o operă pe cât de viguroasă stilistic, pe atât de originală.


Noul volum, Dulci meleaguri (Charmides, 2016), surprinde în 12 schițe și povestiri mentalități și comportamente, știri de senzație și efectul lor în rândul populației, totul într-un soi de autohtonism specific, recognoscibil doar pe aceste ,,dulci" plaiuri mioritice. La Mircea Daneliuc, personajele se identifică cu propriul lor limbaj, unul colocvial în cel mai înalt grad, voit agramat în anumite cazuri, dar autentic, savuros, ingenios construit din replici jucăușe semantic, mânuite de un spirit ironic. Această energie a discursului antrenează întreaga acțiune într-un ritm adesea amețitor, cu subtile și lapidare paranteze onirice, psihanalitice, halucinatorii. În aceste sincope ale realului, protagoniștii se întâlnesc cu ei înșiși într-un fulgurant popas al întrebărilor, nedumeririlor, obsesiilor, resentimentelor și dilemelor.


Într-o astfel de situație se află și Marean Ciucă, țiganul părăsit de nevastă, abandonat într-un demisol de bloc (unde primise repartiție de la primărie), trăind imaginare și prelungite clipe vindicative. Soția lui, Zâna, pleacă în Spania ca menajeră, aceeași cale o urmează în câțiva ani și Eduard, fiul lor, doar Marean rămâne să aștepte vești și bani de la aceștia într-o prostească încăpățânare de a-și vedea iar familia acasă. Traiul său într-un bloc alături de români, lipsa acută a banilor pentru întreținere și mâncare îi acutizează iritarea, mai ales când află că Zâna, cea căreia îi donase un rinichi, cere divorțul, fiindcă își găsise pe altcineva. Comportamentul lui Marean într-o atare împrejurare frizează ridicolul în încercarea disperată de a-și aduce soția acasă. Situațiile prezentate sunt de un comic absolut, înduioșătoare în naivitatea lor, însă penibile până la absurd. ,,Ei, stai puțin, să vezi ce vă fac... M-am spetit, mi-am rupt de la gură, i-am dat șî rinichiu'. Mureai, naibii, frate-tu de ce nu ț-a dat!? C-am fost io mai prost? De asta mi-am scos un rinichi, ca să trăiești pe-acolo o frumoasă poveste cu țîgani spanioli?! Ia stai așa.../ Și gândul i se înșurubă ca un diblu în creier. Stai așa! Dă rinichiu'! I-al meu!... Scoase telefonul și-i mai arse un semeseu, nu contează cât costă. Deci, fac un apel, să-mi dai rinichiu care-l ai de la mine, că vreau să mi-l pună la loc. Nu ț l-am dat ca să-ț baț joc de iel.”


Câteva proze vizează cunoscute scandaluri mediatice sau probleme de actualitate, gen schimbarea denumirii străzilor cu toate consecințele ei directe (psihoza generală a modificării adresei în toate documentele personale), apoi jurnalistul care protestează, aruncându-se de la balcon în sala deputaților, copilul mâncat de câini și odiseea mamei care cere despăgubire financiară statului etc. Poveștile acestea plutesc în aer ca niște baloane de săpun, invadând imaginarul social și posturile tv, apoi se sparg și nu mai știe nimeni nimic despre ele. Sunt subiecte puse în pagină cu o deosebită forță stilistică, replicile sunt scânteietoare, redând oglinda vie a reacțiilor interioare, a convulsiilor sociale și psihologice tipice mentalului colectiv. Accentul cade pe aspecte cumva secundare, dar atât de relevante în contextul general. Spre exemplu, nu faptul că mama copilului sfâșiat de câini cere o sumă considerabilă statului contează, ci invidia vecinilor că aceasta se va îmbogăți, o invidie pur românească, nestăpânită, strivitoare până la ură.


Răcoarea subțire a libertății rezumă un alt story de actualitate, concretizat în momentele de încercare prin care trece Cezar Balica, pus față în față cu protestul public și privarea de libertate, după ce înșelase mii de oameni cu o bancă gen Caritas. Perioada arestului la domiciliu și trăirile protagonistului sunt sondate cu atâta finețe, însă cinismul și lipsa oricărui sentiment de vinovăție ne conduc spre o cazuistică specifică: omul degradat moral, pus pe căpătuială cu orice preț, în tandem cu o societate care nu funcționează la perimetri normali, instituțiile statului sunt lente, populația sărăcită și atrasă de câștigul facil, iluzoriu, adică un orizont existențial fără miză majoră, în afara celei economice (Cezar Balica rămâne cu banii și vila, va face compensatoriu câțiva ani de închisoare, iar cei mulți nu vor uita înșelăciunea, dar atât!). Sunt rânduri despre lipsa de solidaritate, lipsa de reacție și, în genere, despre o justiție întortocheată și (in)conștient răbdătoare. Între realismul acestor elemente și fizionomia imprevizibilă a procesului, Cezar Balica își supervizează poziția: e abandonat de mai marii cărora le-a cotizat serios, iar recluziunea forțată îi provoacă fobii, în niciun caz remușcare.


Năvalnice (istoria fostului deținut Silvache), grele de amintiri și incitante (Plăpumioara de tablă), prozele scurte ale lui Mircea Daneliuc răsar din cutele realului, pulsând viață exasperant de autentică, așa cum numai aceste Dulci meleaguri pot oferi. Voluptatea narațiunii și surprizele textuale vin la pachet, bonus.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul