Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Răgazul din intermundii

        Simona-Grazia Dima

Neafectat de timp, William Butler Yeats rămâne un scriitor fascinant (dincolo de statura internaţională câştigată ca recipient al Premiului Nobel, în 1923, ori de aceea naţională, de strălucit bard irlandez) – prin misterul ce-l respiră întreaga sa operă. O parte semnificativă a prozei sale poate fi citită acum sub titlul Rosa Alchemica şi alte scrieri (traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu, prefaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Ed. Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, 2016), numărând culmi ale creaţiei sale, precum uluitorul triptic Rosa Alchemica, Tablele regilor şi Adoraţia Magilor, axat pe chestiunea iniţierii spirituale şi a consecinţelor ei în lume. Tensiunea şi poeticitatea scriiturii ating cote maxime, imaginaţia, în plină expansiune, captează cu emoţie procese intelectuale şi afective de mare fineţe, situate la limita comprehensibilului. Sublimul se îngemănează, unificator, cu umilul: Templul Rozei Alchimice în loc să se înfăţişeze ca o construcţie impunătoare, adoptă ipostaza unei case necurmat bătute de valuri, primejduită de eroziunea cosmică. Şi, într-adevăr, după un dans hipnotic într-un cadru somptuos (interiorul fiind cu totul altfel decât exteriorul şters al clădirii!), eroul se trezeşte în aceeaşi încăpere, lipsită însă acum de orice farmec, şi i se pare că locul va cădea sub asediul unor forţe violente. Împrejurările nu sunt limpezi, dar se pare că pescarii din zonă ştiau vag de societatea secretă şi o considerau nelegiuită, strigându-le membrilor săi: „slujitori ai idolilor, în iad cu voi şi cu vrăjitoarele şi diavolii voştri; în iad cu voi ca să se poată întoarce heringii iarăşi în golf” (p. 163). Există numeroase scene emblematice, precum dănţuirea membrilor societăţii în sala ce avea în centru „imaginea unui Crist palid pe o cruce palidă. L-am întrebat pe Robartes ce însemna aceasta şi am primit răspunsul că ei jinduiau <să-i tulbure unitatea cu mulţimea paşilor lor>” (p. 170), expresie-cheie în povestirile lui Yeats. De pretutindeni ţâşneşte irepresibil durerea celor ce nu vor să-şi lepede aparenţele, ci încă sunt adoratori ai formelor pământene, pradă, aşadar, ignoranţei, chiar dacă una de înalt nivel filosofic şi estetic. Căci ei sacralizează multiplicitatea ca pe o existenţă în sine, separată, fără să-i simtă fundamentul, unitatea esenţială.
Doar prin această exaltare a exteriorului lucrurilor se poate explica dinamica istorisirilor lui Yeats, unde presimţirile rele se împlinesc odată cu ruinarea inevitabilă, precum cea a Templului Rozei Alchimice sau a idealurilor nutrite de un alt căutător spiritual, Owen Aherne, dornic, în tinereţe, să întemeieze o religie, pentru ca zece ani mai târziu să prezinte semnele damnaţiunii. Resemnat, autoblamat ca fiind nevrednic de revelaţia hristică, el se ascunde într-o casă opulentă, insensibil la perfectul ei estetism şi nevăzând siluetele profilate tot mai clar în jur, triste, dar şi voluptuoase, într-un chip suprafiresc. Naratorul fuge şi de aici, convins că respinge demoni, duhuri „ale căror nume este Legiune şi al căror tron este abisul nesfârşit” (p. 191), diabolicii magicieni ai frumuseţii, pricepuţi să capteze şi să abată omul de la adevărata cale; „însă eu port acum rozariul de mătănii la gât (...) şi atunci amuţeşte lupta aceasta care altminteri mă pustieşte şi îmi găsesc pacea” (p. 173). În fine, cei trei magi celtici, bătrâni cât lumea, posesori ai unei cunoaşteri înalte, vin să-şi depene ciudata călătorie la Paris, când au fost chemaţi la căpătâiul unei prostituate alese ca depozitară a unor nume de importanţă crucială. Postura umilităţii pentru un asemenea rol provine din credinţa că muritorii trebuie să păcătuiască spre a se căi şi, astfel, a se putea reîntoarce la divinitate. Iar numele ascultate din gura muribundei trimit spre stări oximoronice ale conştiinţei: „Dulce asprime”, „Amărăciune iubită”, tincturate de angoasă: „O, singurătate”, „O, spaimă”. În final, naratorul îşi exprimă delimitarea categorică, de tip creştin, faţă de Ordinul Rozei Alchimice, purtător al atâtor ispite: „Nu mai duc o viaţă elaborată şi plină de trufie, ci caut să mă pierd printre rugăciunile şi tristeţile gloatei. Mă rog cel mai cu folos în capele sărăcăcioase, în care haine căptuşite cu molton se freacă de mine când îngenunchez” (p. 201).
Este teama celui aflat în intermundii, în locul indistinct unde înaintarea i s-a blocat în contemplarea făpturilor fantastice – de care e plină proza lui Yeats, îndeosebi în luxuriantul ciclu Roza tainică, populat cu duhuri celtice străvechi, vedenii fatidice de vrăjitoare, iele, ursitoare şi alte spirite cufundate în adâncul munţilor şi în sânul întregii naturi. Totuşi, în acest labirint, arta ascunde o posibilitate reală de salvare, graţie capacităţii ei de a uni oamenii prin iubire, iar una din cele mai subtile ode ce i le închină Yeats se citeşte în ciclul naraţiunilor cu Hanrahan cel Roşu, un alter ego al său. Şi traiectoria acestuia, precum a tuturor eroilor creaţi de Yeats, duce spre distrugere. A lui este explicată prin distanţa adoptată faţă de Slieve Echtgen, regina muntelui, şi de generoasele ei zâne, promiţând daruri de seamă, precum Plăcerea, Puterea, Curajul, Atotcunoaşterea. Cu toate că Hanrahan nu a dorit nimic de la ele şi a fost blamat pentru asta, iar autorul însuşi l-a caracterizat drept un biet nebun, dereglat în urma atingerii suprafireşti, reţinerea sa este un fapt simbolic, iar mesajul suprem al scrierii poate privi şi măreţia destinului scriitoricesc, atunci când este îmbrăţişat cu toată devoţiunea, căci Hanrahan are parte de o înmormântare magnifică, binemeritată pentru gloria sa de mare poet vagant. În afara lui parcă toţi au conspirat în a-l îndepărta de un trai lumesc alături de iubita sa Mary Lavelle, dar descifrăm sugestia, destul de explicită, că nu-i era sortită o asemenea viaţă, ci soarta mult mai înaltă a creatorului de lirism, devotat obştii: „Şi ei ştiau atunci că văzuseră cu ochii lor un rege (...), unul dintre cei care ţes visele oamenilor” (p. 49).
Povestirile lui Yeats, mai presus chiar şi de farmecul lor literar deplin, transmit aspiraţia nedomolită a autorului lor spre un tipar ontologic intim axat pe spiritualul şi miraculosul devenite miez al vieţii cotidiene, în contrast cu nimicnicia atâtor inşi ahtiaţi după îmbogăţire. O viziune curajoasă, vizând patetic eternul condiţiei umane.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul