Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre Geografiile literare, dinspre vest şi est : Ion Druţă şi Paul Miron

        Cornel Ungureanu

1. Recapitulări. Citesc pe e-mail urări de sănătate care îmi vin de la Muzeul de Geografie literară Oţelul Roşu, semnate „Tiberiu Boşcaiu”. Le mulţumesc, dar nu ştiu cine e Tiberiu Boşcaiu deşi am trecut pe la Oţelul Roşu cu o conferinţă despre  geografia literară, la ce e bună ea şi la ce foloseşte. Un istoric literar de la Târgu Jiu îmi dă o pagină din  revista „Luceafărul” (1985) unde există o anchetă privind „geografia literară” la care răspund mai mulţi, chiar şi prieteni ai mei. Nimeni nu citează anchetele despre geografia literară din „Orizont”, pe care le-am pus la cale de prin 1970, de când am devenit redactor al revistei timişorene, responsabil cu sectorul de critică şi istorie literară al „Orizontului”.  După ecourile  celebrului manifest al lui Kundera „Tragedia Europei Centrale”(1983), am început să public, atât cât se putea, eseuri despre literaturile Europei Centrale, iar din 1994, îmboldit de Mircea Mihăieş, am construit, împreună cu Adriana Babeţi, grupul „A treia Europă” care ar fi trebuit să arate ce ar putea să însemne, cu adevărat, Europa Centrală. Cărţile mele „Mitteleuropa periferiilor” (Polirom, 2000) şi „Geografia literară a României” (Ed. Universităţii de  Vest, 2001) ar fi  sugerat că există o literatură română definită nu doar prin modelul vestic, ci (şi) prin apartenenţa ei răsăriteană. Prin relaţia cu literatura rusă. Mari scriitori ca Ion Creangă sau B.P.Haşdeu sau Constantin Stere ilustrau o geografie literară în contact cu literaturile răsăritene.  „Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918)” de Gh. Cardaş, antologie şi studiu cuprinzând texte de Ioan Pralea Moldovanul, Constantin Stamati, Teodor Vârnav, Alexandru Donici, Ioan Sârbu, Alexandru Haşdeu, Alexandru Russo, Alexis Nacco, Bogdan P.Haşdeu, Matei Donici, Nicolae A.Donici, Gheorghe Păun, Ştefan Bassarabeanu, Zamfir C. Arbure,  Dumitru C.Moruzi, Constantin Stere, Gheorghe V. Madan, Porfirie Fală, Sergiu Victor Cujbă, Petre A.Gheorgina, Tudose Roman, Leon Donici, Alexe Mateevici, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, rămâne o carte de referinţă. Există informaţii, studii, articole care ilustrează statutul numiţilor. Un volum mai cuprinzător este publicat în 1920 de Petre V.Haneş, cu insistenţe fericite asupra autorilor definitorii. „Scriitorii basarabeni 1850 – 1940”, editat de Alcalay & co., o operă de temeinic istoric literar şi de bun comparatist, care se opreşte şi asupra traducerilor din rusă, dar şi a modelului pe care o seamă de scriitori basarabeni îl preiau din literatura rusă (Mateevici, arată Petre V.Haneş,  traduce, de pildă, din Lermontov, Derjavin, Tiutcev, Kolţov, Nadson, Maikov, Alexei Tolstoi, din Puşkin ş.a.). O cercetare cuprinzătoare este „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” de Mihai Cimpoi, cu mai multe ediţii aduse la zi. Numeroase antologii (cea a lui Adrian Dinu Rachieru rămâne reper), volume consacrate generaţiei optzeci (Nicolae Leahu, Mihail Vakulovski, Maria Şleahtiţchi şi, nu mă îndoiesc, alţii), aduc la zi ştirile despre literatura abundentă scrisă în Basarabia – despre Basarabia -  după 1990.
2. Aniversari. Mi s-a părut  important un interviu care i s-a luat lui  Ion Druţă cu prilejul împlinirii celor 85 de ani. Zicea aniversatul:  scrisul cu creionul, stiloul, pixul are un fel de a face literatură. Poţi să ştergi, poţi să refaci, poţi să rescrii.  Dacă scrii la computer, totul e dintr-o dată gata. Calculatorul scrie el şi pentru tine. Are iniţiativa.
Da, Ion Druţă a trăit şi trăieşte bucuria scrisului. Are bucuria de a fi învăţătorul celor care nu ştiu istorie. Se întoarce mereu în satul său şi scrie în numele celor din satul său, de acasă. Serafim Saka scria că dacă literatura rusă se trage din „Mantaua” lui Gogol, literatura din Basarabia se trage din „Sania” lui Druţă.
„Multiplicat şi maimuţărit, stilul Druţă a ajuns cu timpul să nu mai priască literaturii care se voia scrisă şi aici. Or, un scriitor lucrează, e menit să lucreze la întreţinerea, curăţenia şi adâncirea fântânii lingvistice... Druţă a devenit – în virtutea  destinului – fântânarul altei ape lingvistice”.
„Frontul luptei se extindea de la un simplu abecedar şi până la Ion Druţă,  cel mai ţinut sub control scriitor sovietic moldovan. Iar Druţă, pentru că era un talent şi mai era şi un autodidact, nu s-a lăsat afectat de realismul socialist, pe care armada scriitorilor sovietici, ultraşcolită, l-au îmbrăţişat călduros şi l-au nenorocit pentru totdeuna (Serafin Saka, Cenzura, o obsesie în Discobolul, oct-nov-dec. 2008, p. 193)
  Da, aşa a fost. Casa mare a fost o piesă de mare succes fiindcă personajul principal era Vasiluţa, o tânără vădană care se îndepărtează încet de Moş Ion, tatăl ei. E în altă lume, în care Casa, în care familia, iubirea arată altfel. Există colhoz, dar colhozul nu mai are nici o importanţă, există amintirea războiului, dar nu în jurul ei e centrată piesa. Piesa se desfăşoară în Casa mare, adică în casa cea nouă, în care se afirmă o nouă ordine. Ce fel de ordine? În nici un caz cea dictată de „realismul socialist”.
„Sania” lui Druţă, din care (aşa cum scrie Serafim Saka) a ieşit toată literatura basarabeană, aşa cum literatura rusă a ieşit din „Mantaua” lui Gogol, e o povestire impecabilă, care defineşte arta povestitorului. Sau arta povestitorului poate fi definită de „Povara bunătăţii noastre”?
  De această literatură a oamenilor buni? 
   A locurilor în schimbare?
„Tăcerea câmpurilor a ţinut mult, apoi dinspre Bălţi s-a arătat un tren. Venea numai locomotiva, fără  vagoane. O vreme s-a furişat mută, pe ascuns, apoi de după cotitură s-a năpustit sălbatic, umplând câmpia cu scrâşnet şi vuiet. Onache, cu toate că zărise locomotiva de departe, când s-a arătat ea vuind, de după cotitură, a tresărit. Mircea însă zăcea nemişcat. Nici o umbră de îngrijorare n-a fluturat pe obrazul lui supt...”
Cum se întâlneşte lumea veche cu lumea nouă? Scriitorul e un bun cititor al Bibliei, dar modelul literaturii lui Ion Creangă e important pentru scrisul lui Ion Druţă, care pune mereu în centrul ei „moşi”-  povestitori de seamă, din lumea care a fost, şi itinerarii care ajung mereu pe la mănăstiri. Sigur că „trenul” poate fi aşteptat fără îngrijorare, fiindcă noi trebuie să ne purtăm mereu „povara bunătăţii noastre”. În „Vatra Blajinilor” (Ed. Academiei, 2013) citesc un capitol („Roaba domnilor, roaba munţilor”, pp. 174-175 ) consacrat drumului prin Moldova mănăstirilor. Ghid este Paul Miron:
„Sincer vorbind, Paul Miron rămâne pentru mine o enigmă până în ziua de azi. Prieten cu patriarhul, pe picior de egalitate cu ierarhii biserici române, oaspetele mult dorit al întregii obşti monahale. Peste tot era aşteptat, primit cu braţele deschise, toţi tindeau să se aleagă măcar cu ceva de la acest român germanizat - un suvenir, o invitaţie să poată părăsi ţara, legătura cu vreun sponsor darnic din străinătate, pentru a obţine măcar o maşină de frământat aluat pentru că, pe ziua de azi, nu e lucru uşor, domnilor, să frământaţi aluatul cu mâna, să coci pâine unei mănăstiri cu câteva sute de călugări”.
Este Paul Miron  un român „germanizat”? În nici un caz nu este un „germanizat”. Sunt foarte multe trăsături care îl pot apropia de Ion Druţă. Acel extraordinar itinerar din Moldova mănăstirilor, pe care Ion Druţă îl va fructifica în „Biserica  Albă”, poate descoperi unele simetrii, vizibile în corespondenţa dintre cei doi. (1)
Întâi, Paul Miron a fost o personalitate a lingvisticii româneşti. Cred că unul dintre motivele lipsei de atenţie nu e legat de tradiţionala  insensibilitate a românilor faţă de personalităţile lor aflate la oarecare depărtare, ci de o lipsă de interes în administrarea operei de "artist".  Prozele, recenziile la cartea românească (atitudinile sale de critic literar), tipărite în vest în tiraje confidenţiale şi cunoscute doar de un public infim, nu erau în măsură a evoca preocupările literatului. Iar în rest, cine să îşi mai amintească de Monumenta Linguae Dacoromanorum, de Aspekte der lexikalischen Kreativitaet im Rumaenischen, de dicţionarul lui Tiktin revăzut de Paul Miron, decât lingviştii? După 1989, excelentele  pagini "noi" ale lui Paul Miron  "aveau haz" şi se integrau unei relaxări a vremurilor. Unui timp al comediei. Păreau un hobby şi nu mai mult.
Excepţionala  memorialistică a lui Paul Miron  are capcanele ei.  Am citat cu altă ocazie paginile despre călătoria patriarhului Justinian prin R.F.G., ar mai trebui de adăugat confesiunile privind începutul relaţiei cu teologii din România – cu ţara socialistă:
"Nu toate legăturile mele cu cei trei patriarhi care s-au succedat, Justinian, Justin şi Teoctist, au strălucit. Eu am rămas fidel preotului Marina, cel ce a urcat din livezile oltene, sus, până la aurul tronului patriarhal.
Cu Justinian am colaborat după ce el m-a asigurat că vom putea lucra nestingheriţi împreună. În general, lucrurile mai delicate le tranşam în grădina de pe dealul Mitropoliei, niciodată în biroul său sau la masă.
Decizia mea de a călători în ţară a provocat o zarvă nemaipomenită între toţi prietenii mei. Unii m-au declarat inamic, alţii au crezut că fac parte dintr-o asociaţie subversivă. Lumea, obişnuită să gândească numai în colectiv, nu putea pricepe că eu – şi mai târziu Elsa cu mine – mă legasem să slujesc numai libertăţii. Deşi izbucnise un conflict care privea ocuparea lectoratelor de limbă română..…m-am dus la Iaşi, unde am propus o înfrăţire ştiinţifică şi culturală."
Justinian îl invită să ţină o conferinţă, Paul Miron va vorbi la Institutul teologic  despre Spiritualitatea apuseană.
"Entuziasmul colegilor de la facultatea bucureşteană, aprecierile lor, erau de nedescris. 30 de ani mai târziu, delectându-mă cu dosarele de la Securitate, am citit dările de seamă ale savanţilor, doctori ai Bisericii. Toate erau acum pe dos, adică: una au vorbit, alta au scris. Astfel, am învăţat din prima zi cât de pustiitoare poate fi minciuna….."
Moldovenii lui  Paul Miron se îndreaptă către vest, personajele de seamă  din amplul roman al lui Ion Druţă, Biserica Albă, se îndreaptă spre est. Romanul începe odată cu răpirea Bucovinei, cu sfârşitul răscoalei lui Horia. “Oamenii simpli, neprihăniţi, fiind mai mult cu gândul la cele cereşti, au lăsat totul baltă plecând fără mai nimic, şi, flămânzi, dezbrăcaţi, au inundat pur şi simplu Iaşul” . Au părăsit mănăstirile Bucovinei ocupate şi s-au retras în mănăstirile Moldovei. Aci îşi va trăi autoritatea Paisie Velicikovski:
“Era marele prinos dăruit de Paisie Velicikovski Bisericii creştine ortodoxe. Secolul XVIII, după cum se ştie, a fost un secol crud, barbar. Războaie şi pustiiri peste tot”.
Împărăteasa Ekaterina şi curtea ei, Potiomkin, boierii şi călugării care vin din Moldova, soldaţii şi ofiţerii ruşi care trec prin Moldova, boieri şi femei fatale care peregrinează prin Turcia, Grecia, Muntenia, Moldova ca să ajungă în miezul aristocraţiei ruse atrag atenţia asupra unui Ion Druţă care trăieşte arta povestitorului ca un istoric devotat spaţiului său. Şi satului de lângă Nistru, unde (se) construieşte Biserica Albă.
La apariţie, Biserica Albă a fost considerat  un roman antisovietic. În apropierea celor nouă decenii, unii îl consideră pe Ion Druţă “antimoldovean”. Este un prozator,  un dramaturg, un publicist care inagurează “noua literatură basarabeană”.
___________________
  Note
1) E neapărat necesar să consemnăm atitudini importante faţă de metamorfozele scriitorului. Studiul  Mariei Şleahtiţchi, Publicistica lui Ion Druţă sub semnul manipulării (din  Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, Timpul, 2007,pp. 19 -33) mi se pare lămuritor în ceea ce priveşte neobişnuitele atitudini ale lui Ion Druţă după 1990.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul